Mortificare

Dacă nu te mortifici, nu vei fi niciodată un suflet al rugăciunii.

Acel cuvânt de duh, gluma care nu a ieşit din gura ta: zâmbetul amabil pentru cel care te supără; acea tăcere în faţa acuzaţiei nedrepte; conversaţia ta plină de bunătate cu oameni greoi şi inoportuni; zilnica nebăgare de seamă a unui gest sau altul, supărător sau impertinent, din partea persoanelor cu care convieţuieşti… Toate acestea, cu perseverenţă, constituie adevărata mortificare interioară.

Nu spune: persoana aceasta mă împovărează. — Gândeşte-te: această persoană mă sfinţeşte.

Niciun ideal nu devine realitate fără sacrificiu. — Leapădă-te de tine însuţi. — E atât de frumos să fii victimă!

De câte ori îţi propui să-L slujeşti pe Dumnezeu cu ceva… şi eşti atât de neputincios, încât trebuie să te mulţumeşti să-i oferi ciuda, sentimentul că nu ai ştiut să îndeplineşti o hotărâre atât de simplă!

Nu dispreţui prilejul de a renunţa la propria ta judecată. — Costă…, dar cât de plăcut îi este lui Dumnezeu!

Când vezi o biată cruce de lemn, singură, neînsemnată şi fără valoare…şi fără Răstignit, nu uita că acea cruce este crucea ta: cea de fiecare zi, ascunsă, fără strălucire, fără consolare… care aşteaptă răstignitul ce-i lipseşte: şi acest răstignit trebuie să fii tu.

Caută mortificări care să nu-i mortifice pe ceilalţi.

Nu există virtute fără mortificare.

Mortificare interioară. — Nu cred în mortificarea ta interioară când văd că dispreţuieşti, că nu practici, mortificarea simţurilor.

Să bem până la ultima picătură din cupa durerii în biata viaţă prezentă. — Ce importanţă are să suferi zece ani, douăzeci, cincizeci…, dacă apoi este cerul pentru totdeauna, pentru totdeauna…, pentru totdeauna?

   — Şi, mai ales — mai bine decât pentru acest motiv, „propter retributionem“ — ce importanţă are să suferi dacă suferi pentru a mângâia, pentru a-L bucura pe Domnul Dumnezeul nostru, cu spiritul ispăşirii, unit cu El în crucea lui, într-un cuvânt: dacă suferi pentru iubire?…

Ochii! Prin ei intră în suflet multe nelegiuiri. — Câte experienţe ca acelea ale lui David!… — Dacă vă păziţi privirea, vă veţi asigura paza inimii.

De ce trebuie să priveşti, dacă „lumea ta“ o porţi lăuntric?

Lumea admiră doar sacrificiul cu pompă, pentru că ignoră valoarea sacrificiului ascuns şi tăcut.

Trebuie să te dăruieşti cu totul, trebuie să te refuzi cu totul: e nevoie ca sacrificiul să fie ardere de tot.

Paradox: pentru a Trăi trebuie să mori.

Vezi că inima e trădătoare. — Ţine-o încuiată cu şapte zăvoare.

Tot ceea ce nu te duce la Dumnezeu este o piedică. Smulge-o şi arunc-o departe.

Şi a pus Domnul în gura unuia, al cărui stăpân era mânios şi grosolan: Îţi mulţumesc, Doamne Dumnezeule, pentru această comoară cu adevărat dumnezeiască, pentru că unde aş mai găsi pe altul care la fiecare vorbă bună să-mi răspundă cu o pereche de lovituri de copite?

Înfrânge-te în fiecare zi, din prima clipă, sculându-te cu punctualitate, la oră fixă, fără să-i admiţi niciun minut lenei.

   Dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, te vei învinge, vei fi mult înainte cu lucrul pentru restul zilei.

   Descurajarea e mare când te simţi înfrânt din prima bătălie!

Mereu termini prin a fi înfrânt. — Propune-ţi, de fiecare dată, salvarea unui anumit suflet, sau sfinţirea lui, sau chemarea lui la apostolat… — Astfel sunt sigur de victoria ta.

Nu fi şovăielnic, moale. A sosit momentul să-ţi schimbi această ciudată milă pe care o simţi faţă de tine însuţi.

Eu îţi voi spune care sunt comorile omului pe pământ, pentru ca să nu le risipeşti: foame, sete, căldură, frig, durere, necinste, sărăcie, singurătate, trădare, calomnie, închisoare…

A avut dreptate cine a spus că sufletul şi trupul sunt doi duşmani care nu se pot despărţi, şi doi prieteni care nu se pot vedea.

Trupului trebuie să-i dai ceva mai puţin decât este cuvenit. Căci de nu, trădează.

Dacă au fost martorii slăbiciunilor şi mizeriilor tale, ce importanţă are de vor fi şi martorii pocăinţei tale?

Iată roadele gustoase ale sufletului mortificat: înţelegere şi bunăvoinţă faţă de mizeriile altora; intransigenţă faţă de ale sale proprii.

Dacă bobul de grâu nu moare rămâne sterp. — Nu vrei să fii bob de grâu, să mori prin mortificare şi să dai spice pline de rod? — Isus să binecuvânteze lanul tău de grâu!

Nu te învingi, nu eşti mortificat, pentru că eşti trufaş. — Zici că duci o viaţă de pocăinţă? Nu uita că trufia e compatibilă cu chinuri… — Mai multe argumente: mâhnirea ta, după fiecare cădere, după fiecare lipsă de generozitate, este durere sau necazul de a te vedea atât de mic şi de neputincios? — Cât de departe eşti de Isus, dacă nu eşti smerit…, chiar dacă mortificările tale fac să înflorească zilnic noi trandafiri!

Ce gust de fiere şi de oţet, de cenuşă şi de răşină amară! Ce gură uscată, cleioasă şi acră! — Nimic nu aduce cu această impresie fiziologică dacă o comparăm cu celelalte chinuri ale sufletului tău.

   — Căci „ţi se cere mai mult“ şi nu ştii să dai. — Smereşte-te: ar mai stărui această amară impresie a dezgustului, în trupul tău şi în firea ta, dacă ai face tot ce poţi?

Îţi vei impune în mod voluntar o pedeapsă pentru slăbiciunea şi lipsa ta de generozitate? — Bine: dar să fie o pocăinţă discretă, ca şi cum ar fi impusă unui duşman care ar fi în acelaşi timp fratele nostru.

Bucuria bieţilor oameni, chiar dacă are un motiv supranatural, lasă întotdeauna un gust amar. — Ce credeai? — Aici, jos, durerea este sarea vieţii noastre.

Câţi dintre cei ce s-ar lăsa ţintuiţi pe o cruce, înaintea privirii uimite a miilor de spectatori, nu ştiu să sufere creştineşte înţepăturile de ac de fiecare zi! — Judecă atunci, ce este mai eroic.

Citeam — tu şi eu — viaţa eroic de banală a acelui om al lui Dumnezeu. — Şi l-am văzut luptând, luni şi ani de-a rândul (ce „contabilitate“, aceasta a examenului de conştiinţă!), la ora micului dejun: azi învingea, mâine era învins… Nota: „nu am mâncat unt…, am mâncat unt!“

   De ne-am putea trăi şi noi — tu şi eu —… „tragedia“ untului.

Minutul eroic. — E momentul, fix, să te scoli. Fără şovăire: un gând supranatural şi…sus! — Minutul eroic: iată o mortificare ce-ţi întăreşte voinţa şi nu-ţi slăbeşte firea.

Mulţumeşte, ca pentru o favoare foarte specială, această sfântă aversiune pe care o simţi faţă de tine însuţi.