Caracter

Viaţa ta să nu fie stearpă. Fii de folos. Lasă ceva în urma ta. Luminează cu candela credinţei şi a iubirii tale.

   Şterge, cu viaţa ta de apostol, dâra vâscoasă şi murdară pe care au lăsat-o semănătorii necuraţi ai urii. — Şi aprinde toate drumurile de pe pământ cu focul lui Cristos pe care-l porţi în inimă.

Bine-ar fi ca purtarea şi vorbirea ta să-i poată face pe toţi cei care te văd sau te aud, să spună: acesta citeşte viaţa lui Isus Cristos.

Gravitate. Lasă de-o parte gesturi şi toane frivole sau copilăreşti. — Atitudinea ta să reflecte pacea şi ordinea spiritului tău.

Să nu spui: „Asta-i firea mea… e din cauza caracterului meu“. E din cauza lipsei tale de caracter: Fii bărbat — „esto vir“.

Obişnuieşte-te să spui „nu“.

Întoarce-i spatele infamului care îţi şopteşte la ureche: „de ce să-ţi complici viaţa?“

Nu fi mărginit. Mărește-ți inima până devine universală, „catolică“.

   Nu zbura ca o pasăre de curte, câtă vreme te poţi înălţa ca vulturii.

Seninătate. — De ce trebuie să fii supărat, dacă supărându-te îl jigneşti pe Dumnezeu, îl deranjezi pe aproapele tău, treci tu însuţi prin momente grele… iar până la urmă tot trebuie să-ţi treacă?

Acelaşi lucru pe care l-ai spus, spune-l cu alt ton, fără mânie şi raţionamentul tău va fi mai puternic şi, mai ales, nu-l vei jigni pe Dumnezeu.

Nu dojeni când eşti indignat de greşeala cuiva. — Aşteaptă până a doua zi sau chiar mai mult timp. — Şi apoi, liniştit şi cu intenţia limpezită, nu te sfii să dojeneşti. — Vei obţine mai mult cu un cuvânt afectuos decât cu trei ore de ceartă. — Înfrânează-te.

Voinţă. — Energie. — Exemplu. — Ceea ce trebuie să fie făcut, se face… Fără ezitare… Fără ocolişuri.

   Altfel, nici Cisneros nu ar fi fost Cisneros ; nici Teresa de Ahumada, Sfânta Tereza…; nici Íñigo de Loyola, Sfântul Ignaţiu.

   Dumnezeu şi îndrăzneală! — „Regnare Christus volumus!“

Întăreşte-te în faţa obstacolelor. — Harul lui Dumnezeu nu-ţi va lipsi: „inter medium montium pertransibunt aquae!“ — vei traversa munţii!

   Ce contează că pentru moment trebuie să-ţi micşorezi activitatea dacă apoi, ca un resort ce a fost comprimat, vei ajunge incomparabil mai departe decât ai visat?

Îndepărtează de la tine gândurile inutile care, în cel mai bun caz, te fac să-ţi pierzi timpul.

Nu-ţi pierde energia şi timpul, care sunt de la Dumnezeu, azvârlind cu pietre în câinii care te latră pe drum. Dispreţuieşte-i.

Nu-ţi lăsa treburile de azi pe mâine.

Să fii unul din mulţime? Tu… la grămadă? Dar te-ai născut pentru a fi un conducător! Printre noi nu-şi au locul cei mediocri. Smereşte-te şi Cristos te va înflăcăra din nou cu Iubire.

Să nu cazi în acea slăbiciune de caracter care se manifestă prin nestatornicie în toate, uşurătate în fapte şi vorbe, zăpăceală…; într-un cuvânt, frivolitate.

   Iar frivolitatea — nu uita — face ca planurile tale zilnice să fie atât de goale („atât de pline de goluri“), încât dacă nu reacţionezi la timp — nu mâine: acum! — îţi va transforma viaţa într-o marionetă moartă şi inutilă.

Te străduieşti să fii monden, frivol şi năuc pentru că eşti laş. Ce altceva decât laşitate este să nu vrei să te înfrunţi pe tine însuţi?

Voinţa. Este o caracteristică foarte importantă. Nu dispreţui lucrurile mici, pentru că perseverând în a nega şi a te lepăda de tine cu ocazia acestor lucruri — care nu sunt deloc neînsemnate şi nici fleacuri — îţi vei întări, cu harul lui Dumnezeu, propria ta voinţă, îi vei da bărbăţie, pentru ca să fii foarte stăpân pe tine însuţi, în primul rând. Iar, apoi, călăuză, conducător, lider!…, să obligi, să îndemni, să captivezi cu exemplul şi cuvântul tău, cu priceperea şi autoritatea ta.

Te contrariază caracterul unuia sau altuia… E firesc să fie aşa: tu nu eşti moneda aurită care place tuturor.

   În plus, fără aceste ciocniri cu aproapele, cum s-ar putea şlefui exagerările, asperităţile şi proeminenţele — imperfecţiuni, defecte ale firii tale — pentru a dobândi forma perfectă, strălucitoare şi năvalnic de blândă a iubirii, a desăvârşirii?

   Dacă atât caracterul tău cât şi al celor din jur ar fi dulcege, nu te-ai putea sfinţi.

Pretexte. Niciodată nu vor lipsi pentru a-ţi abandona îndatoririle. Puzderie de chibzuieli nechibzuite!

   Nu sta să le iei în seamă. — Respinge-le şi fă-ţi datoria.

Fii energic. — Fii bărbat. — Fii om. — Iar apoi… fii înger.

Cum adică… nu poţi mai mult!? — Nu cumva… nu poţi mai puţin?

Te ambiţionezi:… să ştii…, să conduci…, să fii îndrăzneţ… Bine. E bine. — Dar… pentru Cristos, din Iubire.

Nu vă certaţi. Din ceartă nu iese lumină, pentru că o stinge patima.

Căsătoria este un sacrament sfânt. Când va veni timpul să-l primeşti, cere-i îndrumătorului tău spiritual sau duhovnicului să-ţi recomande o carte folositoare. — Şi te vei pregăti mai bine să îndeplineşti cum se cuvine sarcinile căminului.

Râzi dacă-ţi spun că ai „vocaţie matrimonială“? — Dar într-adevăr: chiar aşa, vocaţie.

   Încredinţează-te Sfântului Rafael ca să te conducă cast până la capătul drumului, ca pe Tobia.

Căsătoria este pentru cei din trupe şi nu pentru Statul Major al lui Cristos. — Astfel, în timp ce a mânca este o cerinţă pentru fiecare individ, a procrea este o cerinţă doar a speciei, iar indivizi i se pot sustrage.

   Ardoarea de a avea fii? Vom lăsa în urma noastră fii, mulţi fii şi o dâră neştearsă de lumină, dacă sacrificăm egoismul cărnii.

Fericirea relativă şi săracă a celui egoist, care se închide în turnul său de fildeş, în carapacea lui… nu e greu de găsit pe lumea aceasta. — Dar fericirea celui egoist nu este durabilă.

   Vei pierde, pentru această caricatură a cerului, fericirea gloriei, care nu va avea sfârşit?

Eşti calculat. — Să nu-mi spui că eşti tânăr. Tinereţea dă tot ce poate: se dăruieşte pe sine fără calcul.

Egoist. — Tu mereu te gândeşti la „ale tale“. — Pari incapabil să simţi frăţia lui Cristos: în ceilalţi nu vezi fraţi; vezi doar trepte.

   Îţi prevăd o înfrângere categorică. — Iar când te vei prăbuşi, vei dori ca ceilalţi să-ţi împărtăşească dragostea creştinească pe care acum tu nu vrei să le-o împărtăşeşti.

Nu vei putea fi un conducător, dacă vezi masele doar ca pe un taburet pe care, urcându-te, să câştigi înălţime. — Vei fi conducător dacă te ambiţionezi să salvezi toate sufletele.

   Nu poţi trăi cu spatele la mulţime: trebuie să năzuieşti s-o faci fericită.

Niciodată nu vrei să „epuizezi adevărul“. — Uneori din corectitudine. Alteori — cel mai des —, pentru a nu avea parte de vreo neplăcere. Câteodată, pentru a nu o produce. Şi mereu, din laşitate.

   Astfel, cu această teamă de a aprofunda, niciodată nu vei fi un om cu discernământ.

Nu te teme de adevăr, chiar dacă adevărul îţi pricinuieşte moartea.

Nu-mi plac atâtea eufemisme; voi numiţi laşitatea „prudenţă“. — Şi „prudenţa“ voastră este un prilej ca duşmanii lui Dumnezeu, goi la minte, să-şi dea aere de înţelepţi şi să escaladeze posturi în care niciodată n-ar fi trebuit să urce.

Abuzul acesta nu este iremediabil. — Este lipsă de caracter a consimţi să se înfăptuiască în continuare, ca un produs al disperării, fără îndreptare.

   Nu ocoli datoria. — Îndeplineşte-o corect, chiar dacă alţii o părăsesc.

Eşti, cum se spune, „un flecar“. — Dar cu toată logoreea ta, nu vei reuşi să justifici — providenţial!, mi-ai spus — ceea ce nu are justificare.

Oare e adevărat — dar nu cred, nu cred — că pe pământ nu există oameni, ci doar pântece?

„Rugați vă să nu vreau să mă mulţumesc niciodată cu ceea ce e uşor de făcut“. — Eu m-am rugat. Acum rămâne ca tu să te străduieşti să împlineşti această frumoasă intenţie.

Credinţă, bucurie, optimism. — Dar nu nechibzuinţa de a închide ochii în faţa realităţii.

Ce mod transcendental de a trăi deşarte nerozii şi în ce chip să ajungi să fii cineva — urcând, urcând — întrucât „cântăreşti puţin“, neavând nimic, nici în minte, nici în inimă!

De ce ai o fire schimbătoare? Când vei deveni statornic, în voinţă? — Renunţă la eterna pasiune pentru primele pietre şi aşez-o pe ultima măcar într-unul din planurile tale.

Nu fi atât de… susceptibil. — Te simţi rănit de orice. — S-a ajuns ca atunci când se vorbeşte cu tine să fie nevoie de măsurarea cuvintelor chiar şi pentru cel mai neînsemnat lucru. .

   Nu te supăra dacă-ţi spun că eşti… nesuferit. Dacă nu te îndrepţi, nu vei fi niciodată de folos.

Cere-ţi cu amabilitate scuze aşa după cum se dorește în caritatea creştină şi în relaţiile sociale. — Şi apoi, la drum! Cu o sfântă lipsă de ruşine, nu te opri până ce nu urci în întregime panta împlinirii datoriei.

De ce te dor supoziţiile false pe seama ta? — Tu chiar ai ajunge şi mai departe, dacă te-ar lăsa Dumnezeu. — Perseverează în bine şi ridică din umeri.

Nu crezi că egalitatea, aşa cum o înţeleg unii, este sinonimă cu nedreptatea?

Afectarea şi suficienţa aceasta nu te prind : se vede că sunt false. — Încearcă măcar să nu te foloseşti de ele nici faţă de Dumnezeu, nici faţă de îndrumătorul tău spiritual, nici faţă de ceilalţi fraţi: şi va fi, între ei şi tine, o barieră mai puţin.

Cam puţin impetuos e caracterul tău: cât de mult doreşti să te amesteci în toate! — Te străduieşti să fii sarea tuturor bucatelor… Şi — să nu te superi dacă-ţi vorbesc deschis — eşti puţin înzestrat pentru a fi sare: şi nu eşti în stare să te topeşti şi să treci neobservat, ca acest condiment.

   Îţi lipseşte spiritul de sacrificiu. Şi îţi prisosesc curiozitatea şi exhibiţionismul.

Taci. — Nu fi „infantil“, caricatură de copil, „gura lumii“, semănător de neghină, intrigant. — Cu poveştile şi bârfele tale ai slăbit dragostea: ai făcut tot ce e mai rău şi dacă — limbă otrăvită — ai zdruncinat poate zidurile puternice ale stăruinţei altora, stăruinţa ta nu mai e un har de la Dumnezeu, pentru că devine unealtă trădătoare a duşmanului.

Eşti curios şi întrebi mereu, eşti iscoditor şi stai la pândă: nu-ţi este ruşine să fii atât de puţin bărbat, chiar şi în defecte? — Fii bărbat: şi dorinţa de a şti despre ceilalţi transform-o în dorinţa şi în realitatea, de a te cunoaşte pe tine însuţi.

Spiritul tău de bărbat drept şi simplu e copleşit atunci când se simte învăluit de complicaţii şi vorbării, pe care nu şi le poate explica şi în care nu a dorit niciodată să se amestece. — Treci peste umilinţa de a fi subiect de discuţie pentru alţii şi caută ca această lecţie să te facă să fii mai discret.

De ce, atunci când îi judeci pe ceilalţi, pui în critica ta amărăciunea propriilor tale înfrângeri?

Acest spirit critic — admit că nu este bârfă — nu trebuie să-l practici în apostolat, nici faţă de fraţii tăi. — Acest spirit critic, — mă ierţi că ţi-o spun? — este o mare piedică pentru lucrarea voastră supranaturală, fiindcă în timp ce examinezi activitatea altora, fără să fie nevoie — cu un scop înalt: admit —, tu nu realizezi nimic pozitiv şi, cu exemplul tău de pasivitate, încetineşti bunul mers al tuturor.

   „Atunci — întrebi, neliniştit — acest spirit critic este oare substanţa caracterului meu…?“

   Uite — ca să te liniştesc —, ia un creion şi o bucată de hârtie, notează simplu şi cu încredere — ah, şi în puţine cuvinte — motivele care te chinuiesc, înmânează nota superiorului tău şi nu te mai gândi la ea. — El, care stă în frunte — are harul cuvenit —, va arhiva nota… sau o va arunca în coşul de hârtii. — Pentru tine, cum spiritul tău critic nu e bârfă, ci îl exerciţi cu scopuri înalte, e acelaşi lucru.

Să faci concesii? — E o expresie care se întâlneşte — trebuie să faci concesii! — în vocabularul celor care nu au chef de luptă — comozi, vicleni sau laşi —, pentru că se ştiu învinşi dinainte.

Omule, fii ceva mai puţin naiv (deşi eşti foarte copil şi mai ales în faţa lui Dumnezeu) şi nu mi-i face de ruşine pe fraţii tăi în faţa străinilor.

Referințe la Sfânta Scriptură
Referințe la Sfânta Scriptură
Referințe la Sfânta Scriptură
Această carte în altă limbă