Josemaría Escrivá Obras
 
 
 
 
 
 
  Forja > Înfrângere > Cap 3
158

Când vederea ni se tulbură, când privirile noastre își pierd claritatea, atunci simțim nevoia de a merge înspre lumină. Și Isus ne-a spus că El este lumina lumii și că a venit să vindece pe cei bolnavi.

Iată de ce trebuie să faci în așa fel încât necazurile, căderile tale — dacă Domnul le îngăduie — să nu te depărteze de Cristos, ci, dimpotrivă, să te apropie de El!


159

Din pricina slăbiciunii mele mi s-a întâmplat să mă plâng unui prieten că Isus părea că trece pe lângă mine, că mă lasă singur.

— Am reacționat imediat printr-un act de căință plin de încredere: nu, nu este adevărat, Iubirea mea! Eu sunt cel care, fără îndoială, m-am îndepărtat de Tine. Doamne, n-o voi mai face niciodată!


160

Imploră pe Domnul să-ți acorde harul său, pentru ca să te purifice prin Iubirea sa... și printr-o penitență constantă.


161

Adresează-te Sfintei Fecioare și cere-i să-ți dea, drept rod al iubirii sale pentru tine, darul căinței, al regretului pentru păcatele tale, pentru ale tuturor bărbaților și ale tuturor femeilor, totul însoțit de suferința morală a Iubirii.

Astfel pregătit, prinde curaj și cere-i: O, Maică, Viața și Speranța mea, du-mă de mână... și dacă în acest moment ceva nu este pe placul lui Dumnezeu, Tatăl meu, dobândește-mi harul s-o pot descoperi pentru ca, împreună, s-o extirpăm. Și continuă fără să te temi: — O, preamilostivă, o, blândă, o dulce Fecioară Marie, roagă-te pentru mine, pentru ca, împlinând Voința scumpă a Fiului tău, să fiu vrednic de a obține făgăduințele Domnului nostru Isus Cristos și de a mă bucura de ele.


162

O, Maică din Ceruri! Fă-mă să revin la fervoare, la generoasa dăruire de mine însumi, la abnegaţie: într-un cuvânt, — la Iubire.


163

Nu te lăsa pe panta facilității! Nu aștepta Anul Nou ca să iei hotărâri. Toate zilele anului sunt bune spre a lua hotărâri bune. ”Hodie, nunc!“ — Astăzi și acum!

Sunt niște bieți defetiști cei care așteaptă Anul Nou ca să înceapă... pentru că, de altfel, în cele din urmă, nu încep absolut nimic!


164

De acord: ai făcut răul din slăbiciune. — Dar nu înțeleg de ce nu reacționezi cu toată sinceritatea: nu poți face lucruri rele și să spui — sau să gândești — că sunt sfinte sau că sunt fără importantă.


165

Să iei totdeauna aminte: făcultățile spiritului se hrănesc din ce le spun simțurile. Veghează bine asupra lor!


166

Îți pierzi liniștea — doar știi prea bine! — atunci când cedezi asupra unor puncte care te duc în afara căii tale.

— Decide-te să devii coerent și responsabil!


167

Neștearsa amintire a favorurilor acordate ție de Dumnezeu trebuie să-ți fie mereu un stimulent puternic. Și mai mult încă în ceasul încercării.


168

Nu exista decât un singur rău fatal, o singură eroare funestă: să accepți înfrângerea, să nu știi să lupți potrivit spiritului fiilor lui Dumnezeu. Dacă îți lipsește acest efort personal, sufletul se îngreunează și se veștejește în singurătate, și devine incapabil să aducă roade...

În această situație de lașitate, creatura îi obligă pe Domnul Cristos să rostească aceste cuvinte pe care el le-a auzit de la paraliticul de pe marginea scăldătoarei din Siloe: ”Hominem non habeo“ — nu am pe nimeni!

— Ce rușine dacă Isus nu va afla în tine pe bărbatul sau pe femeia la care se așteaptă!


169

Lupta ascetică nu este ceva negativ, şi deci odios, ci e afirmare plină de bucurie. Un sport! Adevăratul sportiv nu luptă pentru o singură victorie pe care ar câştiga-o dintr-o dată. El se pregăteşte, se antrenează mult timp, cu încredere şi seninătate! El încearcă de mai multe ori şi chiar dacă nu triumfă de prima dată, insistă cu perseverenţă până ce învinge obstacolul.


170

Aștept totul de la tine, Isuse al meu: convertește-mă!


171

Când acel preot, prieten cu noi, semna ”păcătosul“, o făcea convins că scrie adevărul.

— Dumnezeul meu, purifică-mă și pe mine!


172

Dacă ai comis vreo eroare, mică sau mare, întoarce-te alergând către Dumnezeu!

— Și delectează-te cu cuvintele din Psalm: ”cor contritum et himiliatum, Deus, non despicies“. — Domnul nu va disprețui niciodată o inimă plină de căință și smerită, niciodată nu se va arăta nepăsător față de ea.


173

Gândeşte-te adesea în mintea şi în sufletul tău: Doamne, de câte ori am căzut, tu m-ai ridicat! Şi de câte ori după ce m-ai iertat, m-ai strâns lângă inima ta! Gândeşte-te adesea... şi nu te mai despărţi vreodată de El.


174

Te vezi pe tine ca și cum ai fi un biet servitor căruia stăpânul i-a luat livreaua — nu mai este decât un păcătos! — și astfel înțelegi sentimentul de goliciune pe care l-au simțit cei dintâi părinți ai noștri.

— Ar trebui ca mereu să fii gata să plângi. Și doar ai suferit mult; totuși ești foarte fericit, nu ai schimba cu nimeni soarta ta. Acea ”gaudium cum pace“, bucuria senină te însoțește de atâta vreme. Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ea și ai vrea să dai tuturor secretul fericirii.

— Da, se înțelege, de multe ori s-a spus despre tine (deși nu-ți pasă de ce se poate spune), că ești ”un om al păcii“.


175

Unii nu fac decât ce este la îndemâna sărmanelor făpturi și își pierd astfel timpul. Experiența lui Petru se reînnoiește literalmente: ”praeceptor, per totam noctem laborantes nihil cepimus!“ — Învățătorule, am trudit toată noaptea fără să prindem nimic!

Dacă cineva lucrează pe cont propriu, fără a fi unit cu Biserica, fără Biserică, ce eficacitate ar putea avea acest apostolat? Nici una! — Oamenii aceștia trebuie să se convingă: prin propriile lor forțe nu vor putea nimic. Ajută-i să priceapă urmarea povestirii evanghelice: ”in verbo autem tuo laxabo rete“ — încrezându-mă în cuvântul tău, voi arunca năvodul. Atunci pescuitul va fi abundent și eficient.

— Cât de frumos este să te corectezi când, dintr-un motiv sau altul, ai făcut un apostolat pe cont propriu!


176

Tu îmi scrii iar eu copiez: ”Domine, tu scis quia amo te“ — Doamne, tu știi că te iubesc! De câte ori, Isuse, repet și repet ca o litanie dulce-amară aceste cuvinte ale lui Cefas al tău. Știu că Te iubesc, dar sunt atât de puțin sigur de mine încât nu îndrăznesc să Ți-o spun limpede. Sunt atâtea negări în viața mea perversă! ”Tu știi că te iubesc! — ”Tu scis, Domine!“. Fă ca faptele mele, Isuse, să nu contrazică vreodată aceste elanuri ale inimii mele.

— Stăruie în această rugăciune pe care El, desigur, o va auzi.


177

Repetă cu încredere: Doamne, numai de-ar fi fost lacrimile mele lacrimi de căință!... Cere-i cu umilință să-ți dăruiască durerea pe care o dorești.


178

Câtă ticăloșie în purtarea mea și câtă infidelitate față de har!

— Maica mea, scăparea păcătoșilor, roagă-te pentru mine: fă ca niciodată să nu mai pun vreo piedică la lucrarea lui Dumnezeu în sufletul meu.


179

Să fi fost atât de aproape de Cristos atâția ani... și cu toate acestea atât de păcătos!

— Oare nu-ți smulge hohote de plâns apropierea lui Isus de tine?


180

Adevărata bucurie nu-mi lipsește, dimpotrivă... Și totuși, fiind conștient de propria mea josnicie, este normal să strig ca Sfântul Paul: nenorocit ce sunt!

— Astfel cresc dorințele de a înlătura o dată pentru totdeauna bariera pe care o pune Eul.


181

Nu te înspăimânta şi nu te descuraja când îţi vei descoperi erorile... şi ce erori! Luptă ca să le înlături. Şi câtă vreme vei lupta să fii convins că este bine pentru tine să simţi aceste slăbiciuni: altfel n-ai decât un orgolios... şi orgoliul îndepărtează de Dumnezeu.


182

Rămâi uluit de bunătatea lui Dumnezeu, fiindcă Cristos vrea să trăiască în tine..., chiar atunci când ai să simți apăsarea bietei tale slăbiciuni, a acestei sărmane cărni, a acestei josnicii, a acestui biet lut din care ești plămădit.

Și tocmai atunci răsună în tine această chemare a lui Dumnezeu: Isuse Cristoase, — El care este Dumnezeu, care este om. El mă înțelege și mă ascultă pentru că El este Fratele și Prietenul meu.


183

În viața ta ești mulțumit, ești foarte fericit, chiar dacă simți uneori gheara tristeții. Și chiar dacă simți aproape obișnuit un fond real de amărăciune.

— Această bucurie și această neliniște pot coexista, fiecare în ”omul“ ei: cea dintâi în omul nou, cealaltă în omul vechi.


184

Umilința apare din cunoașterea lui Dumnezeu și din cunoașterea de sine.


185

Doamne, Îți cer un dar: Iubirea... o iubire care să mă purifice — și încă un alt dar: să mă cunosc, ca să umplu de smerenie.


186

Sunt sfinți cei care luptă până la sfârșitul vieții: cei care știu să se ridice mereu după căderi sau după poticniri, spre a pleca din nou vitejește la drum, smeriți, plini de iubire și plini de speranță.


187

Dacă erorile tale te fac mai umil, dacă te aduc să cauți cu mai multă energie sprijinul brațului divin, vor fi atunci pentru tine o cale de sfințenie: ”felix culpa“ — fericită vină!, cântă Biserica.


188

Rugăciunea — chiar și a mea! — este atotputernică.


189

Umilința îndeamnă pe fiecare suflet să nu se descurajeze în fața propriilor erori.

Adevărata umilință... ne face să cerem iertare!


190

Chiar dacă aș fi lepros, mama mea m-ar săruta: fără a se teme de nimic și fără să ia vreo precauție și-ar pune buzele pe plăgile mele.

— Dar Sfânta Fecioară! Dându-ne seama ca avem lepră, că suntem acoperiți de plăgi, trebuie să strigăm: Mama! Și protecția Mamei noastre va fi ca un sărut pe plăgile noastre, un sărut ce va aduce tămăduirea.


191

În sacramentul Penitenței, Isus ne acordă iertare.

— Prin aceasta ne sunt distribuite meritele lui Cristos, El care din iubire pentru noi se află pe Cruce, cu brațele întinse și străpuns pe lemn mult mai mult de iubirea ce ne-o poartă decât de piroane.


192

Fiul meu, dacă ți se întâmplă să cazi, grăbește-te să te spovedești, să te încredințezi mai marelui tău spiritual. Arată-ți plaga!, ca să fie vindecat complet, ca să fie îndepărtat riscul de a te infecta, chiar dacă aceasta te face să suferi, precum o intervenție chirurgicală.


193

Dacă vrei să înaintezi în unirea cu Dumnezeu sinceritatea este indispensabilă.

— Dacă se ascunde în tine ”un cuib de vipere“ azvârle-l, fiul meu! Spune mai întâi, după cum te-am sfătuit mereu, ceea ce n-ai vrea să se știe. Cât de bine te simți apoi, după spovadă, când ți-ai descărcat sufletul!


194

”Nam, et si ambulavero in medio umbrae mortis, non timebo mala“. — Chiar dacă aș merge prin umbrele morții, nu aș simți nicio o teamă. Nici slăbiciunile mele, nici slăbiciunile dușmanului nu trebuie să mă preocupe, ”quoniam tu mecum es“ — pentru că Domnul este cu mine.


195

Isuse! Mă gândeam la slăbiciunile mele și deodată ți-am spus: lasă-te înșelat de copilul tău, ca acei părinți prea buni care pun în mâna copiilor lor cadourile pe care ei înșiși vor să le primească... căci știu prea bine că acești copii nu au nimic.

— Și ce mai izbucnire de bucurie și la tată și la fiu, deși amândoi știau secretul!


196

Isuse, Iubirea mea, când mă gândesc că pot iarăși să te ofensez!... ”Tuus sum ego..., salvum me fac!“ — sunt al tău, scapă-mă!


197

Tu care te știi lipsit de virtuți, de talent, de daruri... nu simți nevoia să strigi ca orbul Bartimeu: Isuse, Fiul lui David, fie-ți milă de mine!

— Ce frumoasă iaculatorie! Repet-o adesea: Doamne, fie-ți milă de mine! — El te va auzi și-ți va răspunde.


198

Nutrește în suflet dorința de a-ți îndrepta greșelile, pentru a obține harul căinței cu fiecare zi și mai mult.


199

Dacă ești fidel vei merita titlul de învingător.

— Iar în viața ta, chiar învins în unele bătălii, nu vei cunoaște înfrângerea. Nu vor fi nereușite — poți fi convins de aceasta — dacă vei acționa cu bune intenții și cu grijă de a împlini voia lui Dumnezeu.

— Și atunci, fie că reușești sau nu, vei vedea că vei triumfa mereu, pentru că îți vei fi făcut lucrarea cu Dragoste.


200

Sunt sigur că El a primit ruga ta smerită și înflăcărată: — O, Dumnezeul meu! Ce mă privește ”ce o să spună“! Iertare pentru viața mea infamă: fă să devin sfânt! Dar numai pentru Tine.


201

În viaţa creştinului, ”totul“ trebuie să fie pentru Dumnezeu: până şi slăbiciunile personale, acele slăbiciuni pe care Domnul le înţelege şi le iartă, dacă ni le îndreptăm.


202

Cu ce am meritat, Isuse, ca Tu să mă iubești astfel? Nimic decât că Te-am ofensat... și Te-am iubit.

— A te iubi, iată la ce se va rezuma viața mea.


203

Toate aceste consolidări pe care mi le dă Domnul pot ele să aibă un alt sens decât acela că sunt dependent de El, în slujba Lui, în lucruri mărunte... pentru ca să-L pot sluji în cele mari?

— O hotărâre: sa fiu pe placul lui Isus — acestui Isus atât de bun — în cele mai mici amănunte ale vieții mele cotidiene.


204

Trebuie să-l iubim pe Dumnezeu pentru că inima noastră este făcută pentru Iubire. De aceea, dacă Dumnezeu, Sfânta Fecioară, Maica noastră, și sufletele nu absorb toată afecțiunea de care este în stare iubirea, inima noastră se răzbună... și păduchii încep să mișune acolo.


205

Spune-i lui Dumnezeu din străfundul sufletului: în ciuda slăbiciunilor mele, sunt plin de Iubire!


206

Îndurerat de o atât de gravă cădere, vreau de-acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, să rămân de-a pururi pe Cruce!


207

Pentru ceea ce s-a pierdut datorită cărnii, carnea să plătească: practică penitența cu generozitate.


208

Invocă pe Domnul, implorându-L să-Ți acorde acel spirit de penitență propriu celui care știe să se învingă în fiecare zi și, plin de abnegație, îi oferă mereu, în tăcere, această lupta.


209

În rugăciunea ta, când vei simți slăbiciunea trupului, spune și repetă cuvintele acestea: Doamne, dă Crucea ta acestui sărman trup care se ostenește și se împotrivește!


210

Câtă dreptate avea acel preot când te îmboldea cu aceste cuvinte: ”Isus mi-a iertat cu atâta generozitate multele mele păcate în pofida ingratitudinii mele. Și dacă multe păcate i-au fost iertate Maria Magdalena pentru că iubise mult, mie, căruia mi-au fost și mai mult iertate, cât de mare trebuie să-mi fie dragostea!

— ”Isuse, vreau să merg până la nebunie și până la eroism! Cu harul tău, Doamne, chiar dacă ar trebui să mor pentru Tine, nu Te voi mai părăsi niciodată“.


211

Lazăr a înviat pentru că a auzit vocea lui Dumnezeu: și de îndată a dorit să iasă din starea în care se afla. Dacă nu ar fi ”voit“ să miște, ar fi murit din nou.

De luat această hotărâre sinceră: să am mereu credință în Dumnezeu; să-mi pun mereu speranța, mereu iubirea în Dumnezeu... El care nu ma părăsește niciodată, chiar dacă noi suntem tot așa de morți ca și Lazăr.


212

Oare nu admiri acest minunat paradox inerent condiției de creștin: propria noastră mizerie este cea care ne împinge să ne refugiem în Dumnezeu, să ne ”îndumnezeim“. Și cu El putem totul.


213

Când vei cădea, când te vei simți strivit sub povara mizeriilor tale, spune și repetă cu neclintită speranță: Doamne, vezi-mă cât sunt de bolnav; Doamne, tu care, din dragoste, ai murit pe Cruce pentru mine, vino să mă vindeci!

— Ai încredere, insistă în privința aceasta: perseverează recurgând la inima sa preaiubitoare. Ca și leprosului din Evanghelie, El îți va reda sănătatea.


214

Pătrunde-te de încredere în Dumnezeu: nutrește în fiecare zi, cu și multă profunzime, marea dorință de a nu te îndepărta vreodată de El.


215

O, Preacurată Fecioară! O, Maica Mea! Nu mă părăsi! Vezi cum se umple de lacrimi biata mea inimă. — Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeul meu!

— Ştiu bine, şi cred că n-o voi uita niciodată: nu valorez nimic; cât mă apasă nimicnicia şi singurătatea mea! Dar… nu sunt singur: O, tu Dulcea mea Doamnă, şi Tu, Doamne, Tatăl meu, nu mă părăsiţi!

— În faţa împotrivirii cărnii şi a motivelor diabolice care se ridică în contra credinţei mele, îl iubesc pe Isus Cristos şi cred: Iubesc şi Cred!


[Tipărire]
 
[Trimiteți]
 
[Palm]
 
[Salvați]
 
Schimbați limba gândului în:
Anterior Următor