Lista numerelor

Lumea admiră doar sacrificiul cu pompă, pentru că ignoră valoarea sacrificiului ascuns şi tăcut.

Aconfesionalism. Neutralitate. — Vechi mituri care încearcă mereu să întinerească.

   Ţi-ai dat osteneala să te gândeşti cât este de absurd să încetezi a fi catolic, intrând la universitate sau într-o asociaţie profesională sau în adunarea academică sau în parlament, ca unul ce-şi lasă pălăria la poartă?

Planul de sfinţenie pe care ni-l cere Domnul, este determinat de aceste trei puncte:

   Sfânta intransigenţă, sfânta constrângere şi sfânta lipsă de ruşine.

Una este sfânta lipsă de ruşine şi altceva neruşinarea lumii.

Sfânta lipsă de ruşine este o caracteristică a „vieţii copilăriei”. Pe copil nu-l frământă nimic. — Mizeriile, mizeriile lui fireşti, se pun în evidenţă simplu, chiar dacă toată lumea îl priveşte…

   Această lipsă de ruşine, transpusă în viaţa supranaturală aduce acest raţionament: laudă, dispreţ…; admiraţie, bătaie de joc…; onoare, dezonoare…; sănătate, boală…; bogăţie, sărăcie…; frumuseţe, urâţenie…

   Bine, dar ce importanţă au toate acestea?

Să râzi de ceea ce e ridicol. — Să dispreţuieşti gura lumii. Să-L vezi şi să-L simţi pe Dumnezeu în tine însuţi şi în ceea ce te înconjoară.

   Astfel vei sfârşi prin a dobândi sfânta lipsă de ruşine de care ai nevoie pentru, — ah, ce paradox —, a trăi cu delicateţea bărbatului creştin.

Dacă ai această sfântă lipsă de ruşine, ce-ţi pasă de „ce s-a spus” sau de „ce se va spune”?

Convinge-te că ridicolul nu există pentru cine face ceea ce este mai bine.

În mod obişnuit, lumea este foarte puţin generoasă cu banii săi — îmi scrii —. Conversaţie, entuziasme clocotitoare, promisiuni, planuri. — În clipa sacrificiului, puţini sunt cei care „pun umărul“. Iar dacă dau ceva, trebuie să fie cu ocazia unei distracţii — dans, tombolă, cinema, serată — sau un anunţ în presă, cu listă pentru donaţii.

   — E trist tabloul, dar are şi excepţii: fii şi tu unul dintre cei ce nu lasă ca mâna lor stângă, atunci când dau de pomană, să ştie ce face dreapta.

„Nonne hic est fabri filius? Nonne hic est faber, filius Mariae?“ — Oare nu este acesta fiul tâmplarului? Nu este tâmplarul fiul Mariei?

   — Acestea, pe care le spuneau despre Isus, este foarte posibil să le spună despre tine, cu ceva uimire şi încă ceva zeflemea, când vei vrea „definitiv“ să împlineşti Voinţa lui Dumnezeu, de a fi instrument: Oare, nu este acela?…

   — Taci. Şi operele tale să-ţi confirme misiunea.

Există o politeţe în felul de a-ţi manifesta credinţa. — Învaţ-o. — Cât de penibil este să vezi acei oameni „pioşi“ care nu ştiu să ia parte la Liturghie — cu toate că o ascultă în fiecare zi —, nici să se închine — schiţează doar câteva semne vagi, foarte precipitat — , nici să-şi îndoaie genunchii în faţa Tabernacolului — îngenuncherile lor caraghioase par o adevărată bătaie de joc — nici să-şi încline capul cu respect în faţa unei icoane a Maicii Domnului!

Din nou…: că au spus, că au scris… pentru… contra… cu bună şi cu mai puţin bună voinţă…: Reticenţe şi calomnii, panegirice şi ridicări în slăvi…: nerozii şi adevăruri…

   Prostule, prostănacule:! Când tu mergi direct spre ţintă, cu capul şi inima îmbătate de Dumnezeu, ce te interesează geamătul vântului sau cântecul greierului, sau mugetul, sau grohăitul, sau nechezatul?

   Şi apoi… e inevitabil: nu pretinde să pui porţi câmpului.