Lista numerelor

Nu aţi striga din toată inima către tineretul care forfoteşte în jur: Nebunilor!, renunţaţi la mondenităţile care înjosesc inima… şi de multe ori o ticăloşesc… lăsaţi-le şi veniţi cu noi pe calea Iubirii?

Motive? … Ce motive i-ar da sărmanul Ignaţiu de Loyola înţeleptului Xaveriu?

Îmi spui despre acel prieten al tău care frecventează sacramentele, care duce o viaţă curată şi este silitor la studiu. — Dar care nu se „inserează“: dacă îi vorbeşti despre sacrificiu şi apostolat, se întristează şi pleacă.

   Nu-ţi face griji. — Nu a dat greş zelul tău: este exact ceea ce istoriseşte Evanghelistul: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi vinde tot ce ai şi împarte-le săracilor“ (sacrificiu)… „şi după aceea vino şi urmează-mă“ (apostolat).

   Adolescentul „abiit tristis“ — s-a retras deopotrivă întristat: nu a vrut să răspundă harului.

De acord: mai bună treabă faci cu această conversaţie familiară sau cu acea destăinuire între patru ochi, decât perorând — spectacol, spectacol! — în public, faţă de mii de persoane.

   Totuşi, când trebuie să perorezi, perorează!

Este adevărat că am numit apostolatul tău discret „tăcută şi operativă misiune“. — Şi n-am nimic de rectificat.

Mi se pare atât de bună devoţiunea ta pentru primii creştini, încât mă voi strădui să o încurajez, pentru ca să exersezi — ca şi ei —, pe zi ce trece cu mai mult entuziasm, acest apostolat eficace de discreţie şi de confidenţă.

Când vei pune în practică apostolatul tău de „discreţie şi de confidenţă”, nu-mi spune că nu ştii ce ai de spus. Pentru că — îţi voi spune cu psalmul — „Dominus dabit verbum evangelizantibus virtute multa“ — Domnul pune în gura apostolilor săi cuvinte pline de rod.

Aceste cuvinte, strecurate la timp în auzul prietenului care şovăie; acea conversaţie îndrumătoare pe care ai ştiut să o provoci oportun; şi sfatul profesional care îi îmbunătăţeşte activitatea universitară; şi discreta indiscreţie, care te face să-i sugerezi nebănuite orizonturi de zel… Toate acestea sunt „apostolatul confidenţei“.

„Apostolatul prânzului“: este vechea ospitalitate a Patriarhilor, cu căldura frăţească din Betania. — Când se practică, parcă se întrevede pe Isus, în fruntea mesei, precum în casa lui Lazăr.

Este urgent să recreştinăm sărbătorile şi obiceiurile populare. — Este urgent să evităm ca spectacolele publice să fie considerate în această disjuncţie: ori neroade, ori păgâne.

Cere-i Domnului să existe cine să lucreze în această operă urgentă, pe care o putem numi „apostolatul petrecerii“.

Despre „apostolatul epistolar“ îmi exprimi un mare elogiu. — Scrii: „Nu ştiu cum să umplu hârtia despre lucruri ce pot fi folositoare pentru cel care primeşte scrisoarea. Când încep, îi spun Îngerului meu Păzitor că dacă scriu e cu scopul de a folosi la ceva. Şi chiar dacă nu voi spune decât nerozii, nimeni nu-mi poate răpi — nici să-i răpească — clipa pe care am petrecut-o cerând ceea ce ştiu că-i este mai de trebuinţă sufletului căruia i se adresează scrisoarea mea“.

„Scrisoarea m-a prins în zile triste, fără niciun motiv, iar lectura ei m-a însufleţit extraordinar, aflând cum lucrează ceilalţi“. — Şi altul: „Scrisorile dumneavoastră şi ştirile despre fraţii mei mă ajută ca un vis fericit, în această realitate palpabilă…“ — Şi altul: „Ce bucurie să primesc aceste scrisori şi să mă ştiu prietenul acestor prieteni!“ — Şi altul şi alţii o mie: „Am primit scrisoarea lui X şi mi-e ruşine gândindu-mă la lipsa mea de însufleţire, comparându-mă cu ei“.

   Adevărat că este eficace „apostolatul epistolar“?