Lista numerelor

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.