Lista numerelor

Conciliul Vatican II a folosit din plin în documentele sale expresia „Poporul lui Dumnezeu” pentru a desemna Biserica, subliniind astfel responsabilitatea comună tuturor credincioşilor în misiunea unică a acestui Popor al lui Dumnezeu. Ce caracteristici trebuie să întrunească, după părerea dumneavoastră, „necesara opinie publică în Biserică” – de care a vorbit deja Papa Pius al XII-lea – pentru a reflecta cu adevărat această responsabilitate comună? Cum este afectat fenomenul „opiniei publice în Biserică” de relaţiile specifice de autoritate şi obedienţă care există în sânul comunităţii ecleziastice?

Nu concep că poate exista obedienţă cu adevărat creştinească, dacă aceasta nu este voluntară şi responsabilă. Copiii Domnului nu sunt pietre sau leşuri: sunt fiinţe inteligente şi libere, fiind înălţate toate pe aceeaşi treaptă a ordinii supranaturale ca acela care conduce. Dar niciodată nu-şi va putea folosi corect inteligenţa şi libertatea – pentru a asculta, ca şi pentru a opina – cel care nu dispune de suficientă formare creştină. De aceea, problema de fond a „necesarei opinii publice în Biserică” echivalează cu problema necesarei formări doctrinale a credincioşilor. Desigur, Duhul Sfânt îşi împarte cu prisosinţă darurile celor care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu – care sunt cu toţii răspunzători în privinţa misiunii Bisericii –, dar acest fapt nu scuteşte pe nimeni, ci chiar dimpotrivă, de datoria de a dobândi formarea doctrinală corespunzătoare.

Înţeleg prin doctrină cunoaşterea suficientă pe care fiecare credincios trebuie să o aibă în privinţa misiunii totale a Bisericii şi a participării individuale, care atrage responsabilitatea specifică respectivă ce îi revine în această misiune unică. Aceasta este – aşa cum a amintit în repetate rânduri Sfântul Părinte – uriaşa muncă de pedagogie pe care Biserica trebuie să o înfăptuiască în perioada care a urmat Conciliului. În legătură directă cu această muncă cred că se cuvine să fie pusă corecta soluţionare a problemei la care vă referiţi – între alte speranţe care există astăzi în sânul Bisericii. Pentru că, în mod sigur, nu intuiţiile mai mult sau mai puţin profetice ale unor oameni carismatici fără doctrină vor putea asigura necesara opinie publică a Poporului lui Dumnezeu.

În privinţa formelor de exprimare a acestei opinii publice, consider că nu constituie o problemă ce ţine de organe sau instituţii. Un loc la fel de potrivit poate fi un Consiliu pastoral diecezan, ca şi coloanele unui ziar – chiar dacă nu este oficial catolic – sau simpla scrisoare a unui credincios către Episcopul său etc. Posibilităţile şi modalităţile legitime prin care această opinie a credincioşilor se poate manifesta sunt foarte variate şi se pare că nu-i cu putinţă - şi nici nu se cuvine - să fie îngrădite, creându-se o nouă entitate sau instituţie. Cu atât mai puţin cu cât ar fi vorba despre o instituţie care riscă – atât de lesne - să ajungă să fie monopolizată sau manipulată, în fapt, de un grup sau doar de câţiva catolici oficiali, oricare ar fi tendinţa sau orientarea acestei minorităţi. Aceasta ar primejdui însuşi prestigiul Ierarhiei şi ar suna a batjocură pentru restul membrilor Poporului lui Dumnezeu.

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.