Lista numerelor

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

În acest cadru, care este munca pe care a desfăşurat-o şi o desfăşoară Opus Dei? Ce relaţii de colaborare stabilesc membrii săi cu alte organizaţii care lucrează în acest domeniu?

Nu-mi revine mie să formulez o apreciere de valoare în legătură cu ceea ce a făcut Opus Dei, prin harul Domnului. Am să afirm numai că finalitatea la care aspiră Opus Dei este aceea de a favoriza aflarea sfinţeniei şi exercitarea apostolatului din partea creştinilor care trăiesc în mijlocul lumii, oricare le-ar fi starea sau condiţia.

Lucrarea s-a născut pentru a ajuta ca aceşti creştini, inseraţi în urzeala societăţii civile – cu familiile lor, cu prietenii lor, cu munca lor profesională, cu aspiraţiile lor nobile -, să înţeleagă că viaţa lor, aşa cum este, poate fi prilejul unei întâlniri cu Cristos: adică este un drum de sfinţenie şi de apostolat. Cristos este prezent în orice acţiune omenească cinstită: viaţa unui creştin obişnuit – care poate părea unora banală şi măruntă – poate şi trebuie să fie o viaţă sfântă şi care sfinţeşte.

Cu alte cuvinte: pentru a-l urma pe Cristos, pentru a sluji Biserica, pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni să-şi recunoască destinul etern, nu trebuie neapărat să părăseşti lumea sau să te îndepărtezi de ea şi nici nu e nevoie să te dedici unei activităţi ecleziastice; condiţia necesară şi suficientă este aceea de a îndeplini misiunea pe care Domnul a încredinţat-o fiecăruia, în locul şi în mediul dorite de Providenţa sa.

Şi, dat fiind că majoritatea creştinilor primesc de la Dumnezeu misiunea de a sfinţi lumea pornind de dinăuntru, rămânând în mijlocul structurilor lumeşti, Opus Dei se dedică acţiunii de a-i face să descopere această misiune divină, arătându-le că vocaţia umană – vocaţia profesională, familială şi socială – nu se opune vocaţiei supranaturale: dimpotrivă, face parte integrantă din ea.

Opus Dei are ca misiune unică şi exclusivă răspândirea acestui mesaj - care este un mesaj evanghelic - printre toţi oamenii care trăiesc şi muncesc în lume, în orice mediu sau profesie. Iar celor care înţeleg acest ideal de sfinţenie, Lucrarea le facilitează mijloacele spirituale şi formaţia doctrinară, ascetică şi apostolică, necesare pentru a-l realiza în propria lor viaţă.

Membrii Opus Dei nu acţionează în grup, ci individual, cu libertate şi responsabilitate personale. Însă Opus Dei nu este din această cauză o organizaţie închisă, sau care în vreun fel îşi reuneşte membrii pentru a-i izola de ceilalţi oameni. Lucrările corporative, care sunt singurele conduse de Operă ⁴, sunt deschise oricărei persoane, fără niciun tip de discriminare: nici socială, nici culturală şi nici religioasă. Iar membrii săi, tocmai pentru că trebuie să se sfinţească în lume, colaborează întotdeauna cu toate persoanele cu care se află în legătură prin munca lor şi prin participarea lor la viaţa civică.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

S-a vorbit uneori de Opus Dei ca despre o organizaţie a aristocraţiei intelectuale, care doreşte să pătrundă în mediile politice, economice şi culturale cele mai relevante, pentru a le controla de dinăuntru, chiar dacă cu bune intenţii. Este adevărat?

Aproape toate instituţiile care au adus un mesaj nou ori care s-au străduit să slujească efectiv omenirea, trăind plenar Creştinismul, au suferit din cauza lipsei de înţelegere, mai cu seamă la început. Aceasta explică de ce, la început, unii n-au înţeles doctrina privitoare la apostolatul laicilor pe care o trăia şi o propovăduia Opus Dei.

Trebuie să mai spun – deşi nu îmi place să vorbesc despre astfel de lucruri – că, pe deasupra, în cazul nostru am înfruntat o campanie organizată şi perseverentă de calomniere. Au fost unii care au susţinut că noi lucrăm în secret - asta poate că o făceau ei -, că vrem să ocupăm posturi importante etc. Vă pot spune, în mod concret, că această campanie a fost iniţiată, acum aproape treizeci de ani, de către un călugăr spaniol care mai târziu şi-a părăsit ordinul şi Biserica, s-a căsătorit civil şi acum este pastor protestant.

Calomnia, după ce a fost lansată, trăieşte o vreme mai departe prin inerţie, fiindcă sunt oameni care scriu fără să se informeze şi pentru că nu toţi sunt ca acei ziarişti competenţi, care nu se cred infailibili şi dau dovadă de corectitudine, rectificând atunci când verifică o greșeală. Şi aşa s-a întâmplat, chiar dacă aceste calomnii sunt dezminţite de o realitate pe care toată lumea a putut să o constate, ca să nu mai vorbim de faptul că, încă de la prima vedere, se dovedesc și de necrezut. Este suficient să spunem că defăimările la care v-aţi referit nu au apărut decât în Spania; şi, bineînţeles, a crede că o instituţie internaţională ca Opus Dei gravitează în jurul problemelor unei singure ţări, demonstrează îngustime de vederi, provincialism.

Pe de altă parte, majoritatea membrilor Opus Dei – în Spania şi în toate ţările – sunt casnice, muncitori, mici negustori, funcţionari, ţărani etc; adică persoane care fac munci fără deosebită relevanţă politică sau socială. Faptul că există un mare număr de muncitori membri ai Opus Dei nu atrage atenţia; însă prezenţa unui politician, da. În realitate, pentru mine este la fel de importantă vocaţia unui hamal din gară ca şi aceea a unui director de firmă. Vocaţia este dată de Dumnezeu şi în operele Domnului nu încap discriminări, și cu atât mai puțin dacă sunt demagogice.

Cei care, văzându-i pe membrii Operei lucrând în cele mai diverse domenii de activitate, nu se gândesc decât la presupuse influenţe sau controale, dovedesc că au o concepţie meschină despre viaţa creştină. Opus Dei nu domină şi nu pretinde să domine nicio activitate lumească; doreşte numai să răspândească un mesaj evanghelic, acela că Domnul le cere tuturor oamenilor din lume să-l iubească şi să-l slujească tocmai prin activităţile lor pământeşti. În consecinţă, membrii Lucrării, care sunt creştini obişnuiţi, muncesc unde şi cum li se pare potrivit: Lucrarea se ocupă numai cu acordarea ajutorului spiritual, pentru ca aceştia să poată acţiona întotdeauna cu conştiinţă creştină.