Lista numerelor

Am dori să ne spuneţi, Monseniore, care sunt, în opinia dumneavoastră, obiectivele esenţiale ale Universităţii, şi în ce termeni situaţi predarea religiei în cadrul studiilor universitare?

Universitatea trebuie să contribuie de pe o poziţie de primă importanţă la progresul uman – ştiţi acest fapt fiindcă îl trăiţi sau doriţi să-l trăiţi. Deoarece problemele care se pun în viaţa popoarelor sunt multiple şi complexe – spirituale, culturale, sociale, economice etc. -, este necesar ca formarea pe care trebuie s-o asigure Universitatea să cuprindă toate aceste aspecte.

Nu este de-ajuns dorinţa să munceşti pentru binele comun temporal; mijlocul pentru a face ca această dorinţă să fie eficientă este acela de a forma bărbaţi şi femei capabili să-şi însuşească o pregătire temeinică şi să ofere semenilor lor roadele acestei plenitudini la care au ajuns.

Religia este cea mai mare răzvrătire a omului care nu vrea să trăiască precum un animal şi nu renunţă - nu se linişteşte - până nu-l cunoaşte pe Creator şi nu i se adresează: de aceea studiul religiei este o necesitate fundamentală. Un om care nu dispune de o formare religioasă nu este format pe de-a întregul. Astfel, religia trebuie să fie prezentă în Universitate şi trebuie să se predea la nivelul superior, ştiinţific, al unei teologii de calitate. O Universitate din care lipseşte religia este o Universitate incompletă, pentru că ignoră o dimensiune esenţială a fiinţei umane, care nu exclude – ci dimpotrivă impune – celelalte dimensiuni.

Pe de altă parte, nimeni nu poate viola libertatea conştiinţei: predarea religiei trebuie să fie liberă, chiar dacă creştinul ştie că, dacă vrea să fie în armonie cu credinţa sa, are obligaţia imperioasă de a dobândi o formare solidă în acest domeniu, de a dispune, prin urmare, de o cultură religioasă: doctrina, pentru a putea trăi din ea şi a fi martor al lui Cristos prin exemplu şi prin cuvânt.

Poate ca reacţie la o educaţie religioasă coercitivă, redusă uneori la doar câteva practici rutinare şi exagerat de sensibile, o parte a tinerilor de astăzi face total abstracţie de pietatea creştină, pentru că o consideră un fel de bigotism. Care este în opinia dumneavoastră soluţia pentru această problemă?

Soluţia este cea pe care întrebarea o sugerează: să-i înveţi – mai întâi cu exemplul, apoi cu cuvântul – în ce constă adevărata pietate. Bigotismul nu este altceva decât o tristă caricatură pseudo-spirituală, fiind produs în general de lipsa de doctrină, dar şi de o anumită deformare în psihicul uman: este logic să-i dezguste pe cei care iubesc ceea ce este autentic şi sincer.

Am văzut cu bucurie cum pietatea creştină este acceptată de către tineri – cei de astăzi, ca şi cei de acum patruzeci de ani:

- când este făcută cu sinceritate;

- când înţeleg că a te ruga înseamnă a vorbi cu Domnul aşa cum vorbeşti cu un părinte, cu un prieten: nu într-un fel anonim, ci direct, personal, adresându-i-te cu tu;

- când încearcă să aibă ecou în sufletele lor acele cuvinte ale lui Isus Cristos care sunt o invitaţie la întâlnirea plină de încredere: vos autem dixi amicos, v-am numit prieteni ⁵;

- când se apelează cu hotărâre la credinţa lor, pentru ca să vadă că Domnul este acelaşi ieri şi azi şi totdeauna ⁶.

Pe de altă parte, este foarte necesar să vadă cum această pietate naivă şi cordială impune şi practicarea virtuţilor omeneşti, care nu se poate reduce la câteva acte de devoţiune săptămânale sau zilnice, ci trebuie să ocupe toată viaţa, să dea sens muncii, odihnei, prieteniei, distracţiei, la orice. Nu putem fi copiii Domnului numai din când în când, chiar dacă sunt unele momente dedicate special pentru a reflecta, pentru a ne pătrunde de acest sens al filiaţiei divine care este seva pietăţii.

Am spus înainte că tineretul înţelege foarte bine toate acestea. Şi acum adaug că acela care încearcă să trăiască astfel se simte veşnic tânăr. Creştinul, chiar dacă este un bătrân de optzeci de ani, trăind în comuniune cu Isus Cristos, se poate bucura cu adevărat rostind cuvintele rugăciunii de la poalele altarului: voi intra la altarul lui Dumnezeul, la Dumnezeu, care-i dă tinereţii meleveselie ⁷.