Lista numerelor

Într-adevăr clericul, şi în mod concret preotul, încadrat prin sacramentul Ordinului în OrdoPresbyterorum, este investit prin drept divin în calitate de colaborator al Ordinului Episcopal. În cazul preoţilor diecezani această funcţie ministerială se înfăptuieşte, conform unei modalităţi stabilite de dreptul ecleziastic, prin incardinarea – care îl desemnează pe preot în slujba unei Biserici locale, sub autoritatea Ordinariului propriu– şi misiunea canonică, aceasta conferindu-i un anumit minister în cadrul unităţii Prezbiteriului, al cărui cap este Episcopul. Prin urmare, este evident că Preotul depinde de Episcopul său – printr-o legătură sacramentală şi juridică – pentru tot ce se referă la: atribuirea muncii sale pastorale concrete; directivele doctrinale şi disciplinare pe care le primeşte pentru exercitarea acestui minister; justa retribuţie economică necesară; toate dispoziţiile pastorale date de Episcop pentru a reglementa grija sufletelor, cultul divin şi prescripţiile dreptului comun privitoare la drepturile şi obligaţiile care decurg din statutul clerical.

Pe lângă toate aceste relaţii necesare de dependenţă – care stabilesc sub aspect juridic obedienţa, unitatea şi comuniunea pastorală pe care preotul trebuie s-o trăiască îndeaproape cu propriul său Episcop - în viaţa preotului secular există, în mod legitim, şi un cadru personal de autonomie, de libertate şi responsabilitate personală, în care preotul se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii precum celelalte persoane ale Bisericii: astfel se diferenţiază atât de condiţia juridică a minorului ³, cât şi de aceea a călugărului care – chiar în virtutea profesiunii sale religioase – renunţă la exercitarea tuturor sau a unora din aceste drepturi personale.

Din această raţiune, preotul secular, în limitele generale ale moralei şi ale îndatoririlor proprii statutului său, poate dispune şi decide liber – în formă individuală sau în asociere – în privinţa a tot ce se referă la viaţa sa particulară, spirituală, culturală, economică etc. Fiecare este liber să se formeze din punct de vedere cultural în acord cu propriile preferinţe sau capacităţi. Fiecare este liber să păstreze relaţiile sociale pe care le doreşte, putând să-şi ducă viaţa cum i se pare mai bine, cu condiţia să-şi îndeplinească aşa cum se cuvine obligaţiile ministerului său. Fiecare este liber să dispună de bunurile sale personale așa cum el consideră după conștiință că se cuvine. Cu atât mai mult este liber fiecare să-şi urmeze în viaţa spirituală şi ascetică ca şi în acţiunile sale de evlavie acele imbolduri pe care i le sugerează Sfântul Duh şi să le aleagă – dintre numeroasele mijloace pe care Biserica i le recomandă sau îngăduie – pe acelea care îi par mai potrivite în raport cu circumstanţele sale personale specifice.

Tocmai cu privire la acest ultim aspect, Conciliul Vatican II – şi din nou Sfântul Părinte Paul al VI-lea, în Enciclica sa recentă Sacerdotalis coelibatus (Celibatul Sacerdoţilor) – au lăudat şi au recomandat stăruitor asociaţiile, atât diecezane cât şi interdiecezane, naţionale sau universale, căci acestea, având statut recunoscut de competenta autoritate ecleziastică, întăresc sfinţenia preotului în exercitarea propriului minister. Într-adevăr, existenţa acestor asociaţii nu presupune în niciun fel şi nici nu poate presupune – aşa cum mai spus –, o slăbire a legăturii de comuniune şi dependenţă care uneşte orice Preot cu Episcopul lui, nici a unităţii frăţeşti cu toţi ceilalţi membri ai Prezbiteriului şi nici a eficacităţii muncii sale în slujba propriei Biserici locale.

Ştim că, de mulţi ani, aţi avut o preocupare specială cu privire la atenţia spirituală şi umană acordată preoţilor, mai cu seamă clerului diecezan, preocupare manifestată, câtă vreme v-a fost posibil, printr-o intensă muncă de predicare şi de îndrumare spirituală a acestora. De asemenea, dintr-un anume moment, prin posibilitatea de a face parte din Lucrare cei care simt această chemare – rămânând în totalitate preoţi diecezani şi în acelaşi raport de dependenţă faţă de Episcopii lor. Am fi interesaţi să aflăm care sunt circumstanţele vieţii ecleziastice care – lăsând la o parte alte raţiuni – au motivat această preocupare a dumneavoastră. Aţi putea apoi să ne spuneţi în ce mod această activitate a putut şi poate ajuta la rezolvarea unor probleme ale clerului diecezan sau ale vieţii ecleziastice?

Circumstanţele vieţii ecleziastice care au motivat şi motivează această preocupare a mea şi această activitate – acum instituţionalizată – a Lucrării, nu au caracter mai mult sau mai puţin accidental sau trecător, ci sunt exigenţe permanente, de ordin spiritual şi uman, intim legate de viaţa şi munca preotului diecezan. Mă refer în principal la necesitatea ca acesta să fie ajutat – prin spirit şi mijloace care nu-i schimbă cu nimic condiţia sa diecezană – să caute sfinţenia personală în exercitarea propriei misiuni. Pentru a corespunde astfel, cu spirit veşnic tânăr şi cu generozitate tot mai mare, harului vocaţiei divine pe care au primit-o şi pentru a şti cum să prevină, cu prudenţă şi promptitudine, posibilele crize spirituale şi omeneşti pe care le pot lesne provoca mulţi factori diverşi: singurătatea, dificultăţile din jur, indiferenţa, aparenta lipsă de eficienţă a muncii lor, rutina, oboseala, neglijenţa în a-şi păstra şi perfecţiona formaţia intelectuală şi chiar insuficienta viziune supranaturală a relaţiilor cu propriul Episcop - care este originea profundă a crizelor de obedienţă şi unitate – şi cu ceilalţi fraţi de sacerdoţiu.

Preoţii diecezani care - făcând uz legitim de dreptul de asociere – aderă la Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci ⁸, o fac exclusiv pentru că doresc să primească acest ajutor spiritual personal, întru totul compatibil cu îndatoririle statutului şi misiunii lor: altminteri, acest ajutor nici n-ar fi ajutor, ci complicaţie, piedică şi dezordine.

Într-adevăr, spiritul Opus Dei are drept caracteristică esenţială faptul că nu scoate pe nimeni de la locul său – unusquisque, in qua vocatione vocatus est, in ea permaneat, fiecare, în chemarea în care a fost chemat, în aceasta să rămână ⁹-, ci face ca fiecare să-şi îndeplinească sarcinile şi îndatoririle proprii statutului şi misiunii sale, în cadrul Bisericii şi al societăţii civile, cu cea mai mare râvnă, căutând perfecţiunea. De aceea, când un preot aderă la Lucrare, nu-şi schimbă şi nu-şi abandonează absolut deloc vocaţia diecezană – abnegaţia în slujirea Bisericii locale la care este desemnat, dependenţa totală de propriul său Episcop, spiritualitatea seculară, comuniunea cu ceilalţi preoţi etc. – ci, dimpotrivă, se angajează să trăiască această vocaţie plenar, pentru că ştie că trebuie să caute perfecţiunea în însăşi exercitarea obligaţiilor sacerdotale, ca preot diecezan.

Acest principiu are în Asociaţia noastră o serie de aplicaţii practice, de ordin juridic şi ascetic, care necesită prea mult timp pentru a le putea expune pe larg. Voi spune doar, pentru a da un exemplu, că – spre deosebire de alte asociaţii, unde se cere o promisiune sau un legământ de obedienţă faţă de Superiorul intern – dependenţa preoţilor diecezani încadraţi în Opus Dei nu este una de regim, fiindcă nu mai există ierarhie internă pentru ei şi, prin urmare, nici pericolul dublei legături de obedienţă, ci mai curând o relaţie voluntară de ajutor şi asistenţă spirituală.

Ceea ce găsesc aceşti preoţi la Opus Dei este, mai cu seamă, ajutorul ascetic continuu pe care doresc să-l primească, cu spiritualitate laică şi diecezană, şi independent de schimbările personale şi circumstanţiale care pot surveni în conducerea respectivei Biserici locale. Astfel se adaugă îndrumării spirituale colective, pe care Episcopul o asigură prin predici, prin epistole pastorale, convorbiri, instrucţiuni disciplinare etc., o îndrumare spirituală personală, permanentă şi plină de solicitudine, în orice loc s-ar găsi, întregind astfel îndrumarea comună dată de Episcopul însuşi, pe care o respectă întotdeauna ca pe o îndatorire solemnă. Prin această îndrumare spirituală personală – recomandată stăruitor de Conciliul Vatican II şi de Magisteriul obișnuit– se întăresc viaţa de pietate a preotului, caritatea sa pastorală, formarea doctrinală continuă, zelul pentru apostolatul diecezan, dragostea şi obedienţa datorate Episcopului, preocuparea pentru vocaţiile sacerdotale şi pentru seminar etc.

Roadele acestei munci? Sunt pentru Bisericile locale, unde slujesc aceşti preoţi. Şi de acest fapt se bucură sufletul meu de preot diecezan, care a avut, şi încă în repetate rânduri, mângâierea de a vedea cu câtă dragoste Papa şi Episcopii binecuvântează, doresc şi sprijină această muncă.