Lista numerelor

Dacă circumstanţele politice ale unei ţări creează o astfel de situaţie încât un profesor sau un student să considere în mod sincer că este de preferat politizarea Universităţii, din lipsa mijloacelor licite pentru a evita răul general al naţiunii, ar putea s-o facă, folosindu-şi libertatea?

Dacă într-o ţară n-ar exista o minimă libertate politică, poate că s-ar produce o denaturare a Universităţii care, încetând să mai fie casa comună, ar deveni un câmp de bătălie pentru facţiunile rivale.

Cu toate acestea, cred că ar fi de preferat ca aceşti ani să fie dedicaţi pregătirii temeinice, formării unei mentalităţi sociale, pentru ca aceia care apoi vor conduce – şi care acum studiază – să nu capete această aversiune faţă de libertatea personală, ceea ce este, cu adevărat, ceva patologic. Dacă Universitatea devine aula unde se dezbat şi se decid probleme politice concrete, este uşor să se piardă seninătatea academică şi studenţii să se formeze într-un spirit de partidism; în acest fel, Universitatea şi ţara vor suferi veşnic de răul cronic al totalitarismului, de orice culoare ar fi.

Să fie clar că, susţinând că Universitatea nu este locul pentru politică, nu exclud, ci chiar doresc, un făgaş normal, pentru toţi cetăţenii. Cu toate că opinia mea în această privinţă este foarte concretă, nu vreau să mai adaug nimic, fiindcă misiunea mea nu este politică, ci sacerdotală. Ceea ce vă spun este ceva ce îmi revine să fac, pentru că mă consider profesor şi tot ce se referă al Universitate mă pasionează. Nu fac, nici nu vreau şi nici nu pot să fac politică; dar mentalitatea mea de jurist şi de teolog – credinţa mea de asemenea – mă determină să fiu întotdeauna de partea libertăţii legitime a tuturor oamenilor.

Nimeni nu poate pretinde să impună în chestiuni lumeşti dogme, deoarece acestea nu există. În faţa unei probleme concrete, oricare ar fi, soluţia este s-o cercetezi temeinic şi apoi să acţionezi cu mâna pe inimă, cu libertate personală şi responsabilitate de asemenea personală.

În ce sens înţelegeţi libertatea învăţământului şi în ce condiţii o consideraţi necesară? În acest sens, ce atribuţii trebuie să fie rezervate Statului în materie de învăţământ superior? Consideraţi că autonomia este un principiu fundamental pentru organizarea Universităţii? Aţi putea să ne schiţaţi liniile directoare pe care trebuie să se bazeze sistemul autonom?

Libertatea învăţământului este doar un aspect al libertăţii în general. Consider că libertatea personală este necesară tuturor şi în toate privinţele permise din punct de vedere moral. Susţin, prin urmare, libertatea învăţământului, la toate nivelurile şi pentru toate persoanele. Cu alte cuvinte, orice persoană sau asociaţie abilitată trebuie să aibă posibilitatea de a întemeia centre de învăţământ în egalitate de condiţii şi fără obstacole inutile.

Funcţia Statului depinde de situaţia socială: este diferită în Germania sau în Anglia, în Japonia sau în Statele Unite, pentru a menţiona ţări cu structuri educaţionale foarte diferite. Statul are funcţii evidente de promovare, de control, de supraveghere. Şi aceasta impune egalitate de şanse intre iniţiativa particulară şi ceea a Statului: a supraveghea nu înseamnă a pune piedici, nici a interzice sau limita libertatea.

De aceea consider necesară autonomia învăţământului: autonomie este un alt mod de a numi libertatea învăţământului. Universitatea, în calitate de corporaţie, trebuie să aibă independenţa unui organ într-un corp viu: libertate, în cadrul misiunii sale specifice în slujba binelui obştesc.

În vederea realizării efective a acestei autonomii, câteva cerinţe ar putea fi: libertatea de alegere a corpului docent şi a celui administrativ; libertatea de a stabili planurile de studiu; posibilitatea de a-şi forma patrimoniul şi a-l gestiona. Într-un cuvânt, toate condiţiile necesare pentru ca universitatea să se bucure de viaţă proprie. Având această viaţă proprie, ea va şti să şi-o închine binelui întregii societăţi.