Lista numerelor

În predica pe care aţi ţinut-o la Pamplona, în octombrie anul trecut, la slujba pe care aţi oficiat-o cu prilejul Adunării Prietenilor Universităţii din Navarra, aţi folosit cuvinte care ne-au emoţionat despre dragostea omenească. Multe cititoare ne-au scris comentând impactul pe care l-au resimţit auzindu-vă vorbind astfel. Ne-aţi putea spune care sunt valorile cele mai importante ale căsătoriei creştine?

Voi vorbi despre ceva ce îmi este foarte cunoscut, căci ţine de experienţa mea sacerdotală de mulţi ani şi în multe ţări. Cea mai mare parte a membrilor Opus Dei sunt căsătoriţi şi, pentru ei, dragostea omenească şi îndatoririle conjugale fac parte din vocaţia divină. Opus Dei a făcut din căsătorie un drum spre divinitate, o vocaţie şi acest fapt are numeroase consecinţe pentru sfinţirea personală şi pentru apostolat. De aproape patruzeci de ani propovăduiesc sensul vocaţional al căsătoriei. Ce ochi plini de lumină am văzut adesea, atunci când – crezând, şi ei şi ele, că dăruirea faţă de Domnul şi o dragoste omenească demnă şi curată sunt incompatibile în viaţa lor – mă auzeau spunând că şi căsătoria este un drum divin pe pământ!

Căsătoria este făcută pentru ca soţii să se sfinţească în cadrul ei şi să se sfinţească prin ea: pentru aceasta au un har special, conferit de sacramentul instituit de Isus Cristos. Cine este chemat să se căsătorească găseşte în această stare – prin mila Domnului – tot ce este necesar pentru a se sfinţi, pentru a se identifica tot mai mult cu Isus Cristos şi pentru a călăuzi spre Domnul persoanele cu care convieţuieşte.

De aceea, mă gândesc mereu, cu speranţă şi iubire, la căminele creştine, la toate familiile care s-au născut din sacramentul căsătoriei, fiind mărturii luminoase ale acestui mare mister divin – sacramentum magnum!, taina aceasta mare! ¹ – al unirii şi al dragostei între Cristos şi Biserica sa. Trebuie să muncim pentru ca aceste celule creştine ale societăţii să se ivească şi să se dezvolte cu dorinţă de sfinţenie, cu conştiinţa că sacramentul iniţial – Botezul – conferă, de la început, tuturor creştinilor o misiune divină, pe care fiecare trebuie s-o îndeplinească pe propriul său drum.

Soţii creştini trebuie să fie conştienţi că sunt chemaţi să se sfinţească sfinţind, că sunt chemaţi să fie apostoli, şi că primul lor apostolat este în cămin. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care implică întemeierea unei familii, educarea copiilor, propagarea creştină în societate. De această conştiinţă a propriei misiuni depind în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor, fericirea lor.

Dar nu uitaţi că secretul fericirii conjugale se află în viaţa de zi cu zi, nu în vise. Se află în descoperirea bucuriei ascunse pe care o aduce venirea acasă; în legătura plină de dragoste cu copiii; în munca zilnică, la care ia parte întreaga familie; în seninătatea în faţa dificultăţilor, pe care trebuie să le întâmpini cu spirit sportiv; în folosirea oricărui progres oferit de civilizaţie, pentru a face casa plăcută, viaţa mai simplă, educaţia mai eficientă.

Le spun neîncetat celor care au fost chemaţi de Dumnezeu să-şi întemeieze un cămin să se iubească întotdeauna, să se iubească cu dragostea înflăcărată pe care au simţit-o atunci când erau logodiţi. Cel care crede că dragostea se sfârşeşte când încep necazurile şi greutăţile inerente vieţii are o părere greşită despre căsătorie – care este un sacrament, un ideal şi o vocaţie. Tocmai atunci iubirea devine şi mai puternică. Potopul de necazuri şi de greutăţi nu este în stare să înece dragostea adevărată: sacrificiul împărtăşit cu generozitate uneşte mai mult. Aşa cum spune Scriptura, aquae multae – apele cele multe, adică multele dificultăţi, fizice şi morale – non potuerunt extinguere caritatem, nu vor putea stinge dragostea ².

Sunt căsnicii în care femeia – din motive diferite – este separată de bărbat, aflându-se în situaţii degradante şi de nesuportat. În aceste cazuri, le este greu să accepte indisolubilitatea legăturii matrimoniale. Aceste femei, separate de soţ, se plâng că li se refuză posibilitatea de a-şi întemeia alt cămin. Ce aţi răspunde cu privire la aceste situaţii?

Aş spune acestor femei, înţelegându-le suferinţa, că pot vedea şi în această situaţie Voia Domnului, care nu este niciodată crud, pentru că este un Părinte plin de dragoste. Este posibil ca, pentru o anumită perioadă, situaţia să fie deosebit de dificilă, însă, dacă apelează la Domnul şi la binecuvântata sa Maică, harul lor le va fi de ajutor.

Indisolubilitatea legăturii matrimoniale nu este un capriciu al Bisericii, şi nici măcar o simplă lege pozitivă ecleziastică: este o lege naturală, de drept divin, şi răspunde perfect naturii noastre şi ordinii supranaturale a harului. De aceea, în imensa majoritate a cazurilor, este o condiţie indispensabilă pentru fericirea soţilor, pentru siguranţa spirituală a copiilor. Şi întotdeauna – chiar în acele cazuri dureroase de care am vorbit – acceptarea întocmai a Voinței Domnului aduce cu sine o profundă satisfacţie, ce nu poate fi înlocuită cu nimic. Nu este un fel de remediu sau o consolare: este esenţa vieţii creştine.

Dacă aceste femei au deja copii în îngrijire, trebuie să vadă în aceasta o exigenţă permanentă de dăruire drăgăstoasă, maternă, cu totul necesară, pentru a suplini în sufletele lor neajunsurile unui cămin împărţit. Şi trebuie să înţeleagă cu generozitate că această indisolubilitate, care pentru ele presupune sacrificii, este în cea mai mare parte a familiilor o apărare a integrităţii, ceva ce înnobilează dragostea soţilor şi îi fereşte pe copii să se simtă neajutoraţi.

Această uimire faţă de aparenta asprime a preceptului creştin al indisolubilităţii nu este nouă: Apostolii s-au mirat când Isus l-a adeverit. Poate părea o povară, un jug: dar însuşi Cristos a spus că jugul său este blând şi povara uşoară.

Pe de altă parte, chiar recunoscând inevitabila gravitate a unor situaţii destul de numeroase – care, în nu puţine cazuri, s-ar fi putut şi ar fi trebuit să fie evitate -, este necesar să nu se dramatizeze prea mult. Viaţa unei femei în aceste condiţii este realmente mai grea decât cea a altei femei maltratate sau decât a cuiva copleşit de una din marile suferinţe fizice sau morale pe care le scoate în cale existenţa?

Ceea ce provoacă într-adevăr nefericirea unei persoane – şi chiar a unei întregi societăţi – este căutarea frenetică a bunăstării, încercarea necondiţionată de a elimina tot ce este supărător. Viaţa prezintă mii de faţete, de situaţii extrem de diverse, unele dificile, altele doar în aparenţă uşoare. Fiecare din ele comportă propriul său har, este o chemare deosebită a Domnului: o ocazie inedită de a munci, de a aduce dovada divină a carităţii. L-aş sfătui pe cel care se simte copleşit de o situaţie dificilă să încerce să uite puţin de propriile probleme, pentru a se ocupa de problemele celorlalţi: procedând astfel, va fi mai împăcat şi, mai cu seamă, se va sfinţi.

Jertfă: în aceasta se află în mare parte realitatea sărăciei. Înseamnă să ştii să te lepezi de tot ce e de prisos, călăuzindu-te nu atât după reguli teoretice, cât după acea voce interioară, care ne avertizează că, treptat, se infiltrează egoismul sau comoditatea nedorită. Confortul, în sens pozitiv, nu înseamnă lux şi nici voluptate, ci să-i faci viaţa plăcută familiei, precum şi celorlalţi, pentru ca toţi să-l poată sluji mai bine pe Domnul.

Sărăcia se află în a te detaşa cu adevărat de lucrurile pământeşti; în a-ţi asuma cu bucurie necazurile, dacă ele există, sau lipsa de mijloace. De asemenea, în a şti să-ţi ocupi toată ziua cu un program flexibil, în care timpul principal – pe lângă normele zilnice de pietate – să fie destinat odihnei cuvenite, conversaţiei în familie, lecturii, unei pasiuni cum ar fi arta, literatura sau altă distracţie elevată; astfel îţi umpli orele cu o muncă folositoare, străduindu-te să faci totul cât se poate de bine, atent la micile amănunte privitoare la ordine, punctualitate, bună dispoziţie. Într-un cuvânt, găsind loc pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pe tine însăţi, fără a uita că toţi bărbaţii, toate femeile – şi nu numai cei săraci sub aspect material – au obligaţia să muncească: bogăţia, prosperitatea, sunt semne că eşti şi mai dator să simţi responsabilitatea întregii societăţi.

Dragostea este cea care dă sens jertfei. Orice mamă ştie bine ce înseamnă să te sacrifici pentru copii: nu numai să le acorzi câteva ceasuri, ci să-ţi închini toată viaţa spre binele lor. Să trăieşti gândindu-te la ceilalţi, să foloseşti lucrurile în aşa fel încât să rămână ceva de oferit celorlalţi: toate astea sunt dimensiuni ale sărăciei, care asigură detaşarea efectivă.

Pentru o mamă este important nu doar să trăiască astfel, ci şi să-şi înveţe copiii să trăiască astfel: să-i educe, întărindu-le credinţa, caritatea, speranţa plină de optimism; să-i înveţe să-şi depăşească egoismul şi să-şi folosească o parte din timp, cu generozitate, în slujba celor mai puţini norocoşi, participând la activităţi adecvate vârstei lor, în care să se evidenţieze dorinţa fierbinte de solidaritate omenească şi divină.

Pe scurt: fiecare trebuie să trăiască împlinindu-şi vocaţia. Pentru mine, cel mai bun model de sărăcie au fost întotdeauna acei taţi şi acele mame, cu familie numeroasă şi săracă, dar care fac totul de dragul copiilor lor; cu truda şi constanţa lor – de multe ori nemaiavând nici glas pentru a spune cuiva că suferă de multe lipsuri – se ocupă de ei, creând un cămin vesel, în care toţi învaţă să iubească, să slujească, să muncească.