Lista numerelor

Aţi dori să descrieţi cum s-a dezvoltat şi cum a evoluat Opus Dei, atât în privinţa caracterului cât şi a obiectivelor propuse, de la întemeierea sa, într-o perioadă care a fost martora unei schimbări enorme în cadrul Bisericii înseşi?

Din primul moment obiectivul unic al Opus Dei a fost acela pe care vi l-am precizat: de a face posibilă existenţa în mijlocul lumii a bărbaţilor şi femeilor de toate rasele şi condiţiile sociale care să dorească să-l iubească şi slujească pe Domnul, şi să-şi iubească şi slujească semenii în şi prin munca lor de zi cu zi. Odată cu începuturile Lucrării în 1928, am arătat în predicile mele că sfinţenia nu aparţine privilegiaţilor, şi că pot fi dumnezeieşti toate căile de pe pământ, toate stările, toate profesiile, toate muncile cinstite. Implicaţiile acestui mesaj sunt nenumărate, iar experienţa de viaţă a Lucrării m-a ajutat să le cunosc cu tot mai multă profunzime şi bogăţie de nuanţe. Lucrarea s-a născut restrânsă şi apoi, în chip firesc, a crescut, treptat şi progresiv, ca un organism viu, ca tot ce se dezvoltă în istorie.

Dar obiectivul şi raţiunea ei de a fi nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, oricât de mult s-ar putea transforma societatea, fiindcă mesajul Opus Dei este acela că se poate sfinţi orice muncă cinstită, oricare ar fi circumstanţele în care se desfăşoară.

Astăzi fac parte din Lucrare persoane de toate profesiile: nu numai medici, avocaţi, ingineri şi artişti, ci şi zidari, mineri, ţărani; aşadar, de la regizori de film şi piloţi de reactoare până la coafeze la modă. Pentru membrii Opus Dei a fi în pas cu vremea, a înţelege lumea modernă, este ceva natural şi instinctiv, pentru că ei sunt – împreună cu ceilalţi cetăţeni, egali cu ei – cei care fac să prindă viaţă această lume şi îi imprimă modernitatea.

Acesta fiind spiritul Lucrării noastre, înţelegeţi că pentru noi a fost o mare bucurie să vedem cum Conciliul a declarat cu fermitate că Biserica nu respinge lumea în care trăieşte, nici progresul şi dezvoltarea ei, ci o înţelege şi o iubeşte. De altfel, o caracteristică principală a spiritualităţii pe care se străduiesc s-o cultive membrii Lucrării – de aproape patruzeci de ani –, este aceea de a se simţi parte a Bisericii şi în acelaşi timp a Statului, asumându-şi prin urmare fiecare, plenar, cu absolută libertate, responsabilitatea individuală de creştin şi de cetăţean.

Aţi putea descrie diferenţele existente între modul în care Opus Dei ca Asociaţie îşi îndeplineşte misiunea şi acela în care membrii săi şi-o îndeplinesc individual pe a lor? De exemplu, ce criterii stabilesc că este mai bine ca un proiect să fie realizat de Asociaţie – un liceu ori o casă de reculegeri - sau de entităţi individuale– o întreprindere editorială sau comercială?

Activitatea principală a Opus Dei constă în a oferi membrilor săi, precum şi tuturor celor care o doresc, mijloacele spirituale necesare pentru a trăi ca buni creştini în mijlocul lumii. Le face cunoscută doctrina lui Cristos, învăţăturile Bisericii; le insuflă un spirit ce îi îndeamnă să lucreze cu sârg din dragoste faţă de Dumnezeu şi în slujba tuturor oamenilor. Într-un cuvânt, să se comporte ca buni creştini: convieţuind cu toţi, respectând libertatea legitimă a tuturor şi făcând ca această lume a noastră să fie mai dreaptă.

Fiecare dintre membri îşi câştigă viaţa şi serveşte societatea prin profesia pe care o avea înainte de a intra în Opus Dei şi pe care ar practica-o dacă n-ar aparţine Lucrării. Astfel, unii sunt mineri, alţii predau în şcoli sau Universităţi, pot fi comercianţi, ţărani, sau casnice, secretare. Nu există nicio activitate umană nobilă care să nu poată fi desfăşurată de un membru al Opus Dei. Cel care, de exemplu, înainte de a face parte din Lucrarea noastră, lucra într-o întreprindere editorială sau comercială, continuă să lucreze tot acolo şi după. Şi dacă îşi caută un nou loc de muncă sau se decide să înfiinţeze orice fel de firmă, împreună cu colegii de breaslă, poate hotărî în deplină libertate, acceptând personal rezultatele muncii sale şi răspunzând de asemenea personal.

Întreaga activitate a Directorilor Lucrării se bazează pe un desăvârşit respect al libertăţii profesionale a membrilor: aceasta este o cerinţă de importanţă capitală, de care depinde însăşi existenţa Lucrării, şi care este îndeplinită, prin urmare, cu fidelitate absolută. Fiecare membru poate lucra profesional în aceleaşi domenii ca şi când n-ar face parte din Opus Dei, astfel încât nici Lucrarea ca atare, şi nici vreunul dintre ceilalţi membri, nu au nimic de a face cu munca profesională prestată în mod concret de respectivul membru. Când intră în Asociaţie, membrii îşi iau angajamentul de a se strădui să caute perfecţiunea creştină prin munca lor şi să conştientizeze cu mai multă claritate, caracterul de slujire adus omenirii, pe care trebuie să îl aibă orice viaţă creştină.

Aşadar, misiunea principală a Lucrării – aşa cum am mai spus-o – este aceea de a le asigura o formare creştină membrilor săi, precum şi altor oameni care vor să beneficieze de aceasta. În plus, dorinţa de a contribui la rezolvarea problemelor ce afectează societatea, direcţie în care idealul creştin poate avea un rol foarte constructiv, face ca Lucrarea ca atare, în mod corporativ, să desfăşoare unele activităţi şi iniţiative. Criteriul în acest domeniu este acela că Opus Dei, având scopuri exclusiv spirituale, poate realiza în mod corporatist numai acele activităţi ce constituie, clar şi imediat, o slujire creştină, un apostolat. Ar fi absurd să se creadă că Opus Dei ca atare s-ar putea ocupa cu extragerea cărbunelui din mină sau cu promovarea oricărui gen de întreprinderi cu caracter economic. Operele ei corporative sunt activităţi nemijlocit apostolice: o şcoală pentru formarea ţăranilor, un dispensar medical pentru o zonă sau o ţară subdezvoltată, o şcoală pentru promovarea socială a femeii etc. Pe scurt, opere de asistenţă, de educaţie sau de binefacere, ca acelea întreprinse în mod obişnuit în toată lumea de instituţii de orice orientare religioasă.

Pentru a duce la bun sfârşit aceste opere se dispune în primul rând de munca personală a membrilor, care uneori se dedică plenar acestora, dar şi de ajutorul generos oferit de nenumăraţi oameni, credincioşi sau nu. Unii se simt îndemnaţi să colaboreze din raţiuni spirituale; alţii, chiar dacă nu împărtăşesc ţelurile apostolice, văd că este vorba de iniţiative în folosul societăţii, deschise tuturor, fără niciun fel de discriminare rasială, religioasă ori ideologică ².

Cum explicaţi succesul enorm al Opus Dei şi cu ce criterii măsuraţi acest succes?

Când o întreprindere este supranaturală, nu contează succesul sau eşecul, aşa cum sunt înţelese în mod obişnuit. Aşa cum le spunea Sfântul Paul creştinilor din Corint, ceea ce contează în viaţa spirituală nu este judecata celorlalţi, nici propria noastră judecată, ci aceea a Domnului.

Cu siguranţă Lucrarea este astăzi extinsă pe scară universală: din ea fac parte bărbaţi şi femei de aproape şaptezeci de naţionalităţi. Gândindu-mă la acest fapt, eu însumi sunt surprins. Nu îi găsesc vreo explicaţie omenească, dar cred că este voia Domnului, căci Sfântul Duh se pogoară unde doreşte şi se slujeşte de cine vrea spre a înfăptui sfinţirea oamenilor. Toate acestea constituie pentru mine motiv de a aduce mulţumiri, de smerenie, de a cere Domnului să ştim să-l servim întotdeauna.

Mă întrebaţi şi care este criteriul cu care măsor şi judec lucrurile. Răspunsul este foarte simplu: sfinţenia, roadele sfinţeniei.

Apostolatul cel mai important al Opus Dei este cel pe care fiecare membru îl înfăptuieşte prin mărturia vieţii lui şi prin cuvântul lui, în relaţiile zilnice cu prietenii şi colegii. Cine poate măsura eficacitatea supranaturală a acestui apostolat tăcut şi smerit? Căci nu se poate aprecia ajutorul presupus de exemplul unui prieten leal şi sincer, sau influenţa unei mame destoinice în sânul familiei.

Poate că întrebarea dumneavoastră se referă la apostolatele corporative realizate de Opus Dei, presupunând că, în acest caz, se pot măsura rezultatele dintr-un punct de vedere omenesc, tehnic: dacă o şcoală de pregătire a muncitorilor reuşeşte să-i promoveze social pe cei care o frecventează; dacă o universitate le oferă studenţilor o formare profesională şi culturală adecvate. Admiţând că întrebarea dumneavoastră se referă la acest aspect, vă pot spune că rezultatul se poate explica, în parte, fiind vorba de lucrări realizate de persoane care exercită această activitate ca sarcină profesională specifică, pentru care se pregătesc aşa cum fac toţi cei care doresc să facă o muncă serioasă. Aceasta înseamnă, între altele, că aceste lucrări nu sunt plănuite după nişte scheme preconcepute, ci pentru fiecare caz se studiază necesităţile specifice ale societăţii în cadrul căreia se vor realiza, pentru a le adapta la cerinţele reale.

Vă repet însă că Opus Dei nu este interesată în primul rând de eficacitatea omenească. Succesul sau eşecul real al acestor lucrări depinde de faptul că, fiind bine făcute din punct de vedere omenesc, slujesc sau nu pentru ca, atât cei care realizează aceste activităţi, cât şi cei care beneficiază de ele, să-l iubească pe Domnul, să se simtă fraţi cu toţi ceilalţi oameni şi să manifeste aceste sentimente aducând un serviciu dezinteresat umanităţii.

Cărui fapt îi atribuiţi importanţa crescândă care i se acordă Lucrării? Se datorează numai atracţiei doctrinei sale sau este şi un reflex al angoaselor epocii moderne?

Domnul a dat viaţă Opus Dei în 1928 pentru a ajuta creştinii să-şi aducă aminte că, aşa cum spune Cartea Genezei, Dumnezeu l-a făcut pe om ca să muncească. Am fost chemaţi să atragem din nou atenţia asupra pildei lui Isus care, preţ de treizeci de ani, a trăit la Nazaret muncind ca meşteşugar. În mâinile lui Isus munca, o muncă asemănătoare cu aceea a milioane de oameni de pe lume, se preface în acţiune divină, în lucrare mântuitoare, în cale de salvare.

Spiritul Lucrării reflectă realitatea nespus de frumoasă – pe care mulţi creştini au uitat-o timp de veacuri – că orice muncă demnă şi nobilă în planul omenesc se poate preface într-o lucrare divină. Slujindu-l pe Domnul nu există munci nevrednice: toate au o mare importanţă.

Pentru a-l iubi pe Domnul şi a-l sluji, nu trebuie să faci lucruri ieşite din comun. Cristos le cere tuturor oamenilor, fără excepţie, să fie desăvârşiţi aşa cum este Tatăl său ceresc ². Pentru marea majoritate a oamenilor, a fi sfânt înseamnă a-ţi sfinţi propria muncă, a te sfinţi prin muncă şi a-i sfinţi pe ceilalţi prin muncă, spre a-l întâlni astfel pe Domnul pe drumul vieţii lor.

Condiţiile societăţii contemporane, care acordă o valoare tot mai mare muncii, înlesnesc evident oamenilor din timpul nostru înţelegerea acestui aspect al mesajului creştin pe care spiritul Opus Dei l-a subliniat mereu. Dar şi mai importantă este influenţa Duhului Sfânt care, în acţiunea sa însufleţitoare, a dorit ca vremea noastră să fie martora unei mari mişcări renovatoare în întregul creştinism. Citind decretele Conciliului Vatican II reiese limpede că o parte importantă a acestei reînnoiri a fost tocmai revalorificarea muncii obişnuite şi a demnităţii vocaţiei creştinului care trăieşte şi munceşte în lume.

Cum vedeţi viitorul pentru Opus Dei în anii ce vor urma?

Opus Dei este încă foarte tânără. Treizeci şi nouă de ani pentru o instituţie este abia un început. Sarcina noastră este să colaborăm cu toţi ceilalţi creştini în marea misiune de a fi martori al Evangheliei lui Cristos; să amintim că această veste bună poate fi un sprijin în orice situaţie. Ne aşteaptă o muncă uriaşă. Este o mare fără margini, pentru că atâta vreme cât există oameni pe pământ, oricât de mult s-ar schimba formele tehnice de producţie, aceştia vor avea o muncă pe care s-o poată oferi Domnului, pe care s-o poată sfinţi. Cu harul Domnului, Lucrarea vrea să-i înveţe să facă din această muncă un serviciu tuturor oamenilor de orice condiţie, rasă, religie. Slujindu-i astfel pe oameni, îl vor sluji pe Dumnezeu.

Trecând acum la o temă foarte concretă: tocmai s-a anunţat inaugurarea la Madrid a unei Şcoli-cămin conduse de Secţia feminină a Opus Dei, care îşi propune să creeze o atmosferă familială şi să ofere o formaţie completă femeilor de serviciu, calificându-le în ocupaţia lor. Ce influenţă credeţi că poate avea, pentru societate, acest tip de activităţi ale Opus Dei?

Această operă apostolică – sunt multe asemănătoare realizate de asociate ale Opus Dei care lucrează împreună cu alte persoane ce nu aparţin Operei noastre – are ca obiectiv principal să înnobileze ocupaţia femeilor de serviciu, astfel încât să-şi poată face munca în spirit ştiinţific. Spun în spirit ştiinţific, fiindcă e necesar ca munca în cămin să se desfăşoare aşa cum este: ca o adevărată profesie.

Nu trebuie uitat că s-a dorit să se prezinte această muncă drept ceva umilitor. Nu este adevărat: umilitoare erau, fără îndoială, condiţiile în care îşi desfăşurau adesea această activitate. Şi, uneori, continuă să fie umilitoare şi acum; pentru că lucrează după capriciul unor stăpâni arbitrari, fără garanţie de drepturi, cu retribuţie economică redusă, fără afecţiune. Trebuie să se impună respectarea unui contract de muncă adecvat, cu asigurări clare şi precise: trebuie să se stabilească limpede drepturile şi îndatoririle fiecărei părţi.

De asemenea - pe lângă aceste garanţii juridice – trebuie ca persoana care prestează acest serviciu să aibă capacitatea, pregătirea profesională. Am spus serviciu – chiar dacă astăzi acest cuvânt nu este agreat – deoarece orice muncă socială bine făcută este chiar asta, un serviciu minunat; atât munca femeii de serviciu, cât şi cea a profesorului sau a judecătorului. Nu este serviciu doar munca cuiva care condiţionează totul de propria-i bunăstare.

Munca în cămin este un lucru de primă importanţă! De altfel, toate muncile pot avea aceeaşi calitate supranaturală: nu există munci importante sau mărunte, toate sunt importante, dacă se fac cu dăruire. Muncile considerate importante îşi pierd din însemnătate atunci când se pierde spiritul creştin al vieţii. În schimb, există lucruri, în aparenţă neînsemnate, care pot fi foarte valoroase prin consecinţele lor reale.

Pentru mine este la fel de importantă munca uneia din fiicele mele din Opus Dei care este femeie de serviciu, ca şi munca unei fiice care are un titlu nobiliar. În ambele cazuri, nu mă interesează decât ca munca pe care o realizează să fie mijloc şi prilej de sfinţire personală şi a semenilor; şi va fi mai importantă munca persoanei care, în propria ei ocupaţie şi în propria ei stare, se sfinţeşte tot mai mult şi îşi îndeplineşte cu mai multă dăruire misiunea primită de la Domnul.

În faţa lui Dumnezeu, are aceeaşi calitate o profesoară universitară ca şi femeia care lucrează ca vânzătoare într-un magazin, sau ca secretară, sau ca muncitoare, sau ca ţărancă: toate sufletele sunt egale. Numai că, uneori, sunt mai frumoase sufletele persoanelor mai simple şi întotdeauna sunt mai plăcute Domnului cele care vorbesc cu mai multă căldură cu Dumnezeu Tatăl, cu Dumnezeu Fiul şi cu Dumnezeu Sfântul Duh.

Cu această Şcoală care s-a deschis la Madrid se pot face multe: se poate da un ajutor autentic şi eficient societăţii, într-o activitate importantă şi se poate înfăptui o muncă creştină în casele oamenilor, aducându-le bucurie, pace, înţelegere. Aş sta ore întregi să vorbesc despre acest subiect, dar e de-ajuns ceea ce am spus pentru a vedea că înţeleg munca în cămin ca pe o meserie de deosebită însemnătate, pentru că prin ea se poate face mult bine sau mult rău în sânul familiilor. Să sperăm ca va fi mult bine, căci vor fi multe persoane care, cu calităţi omeneşti, cu competenţă şi cu râvnă apostolică, vor face din această ocupaţie o sarcină plăcută, de extremă eficacitate în atâtea cămine din lume.