Lista numerelor

Dumneavoastră aţi vorbit adesea despre muncă: aţi putea să ne spuneţi ce loc ocupă munca în spiritualitatea Lucrării?

Vocaţia pentru Opus Dei nu schimbă în niciun fel condiţia, starea de viaţă a celui care o simte. Şi, întrucât condiţia umană este munca, vocaţia supranaturală a sfinţeniei şi a apostolatului, conform spiritului Opus Dei, confirmă vocaţia omenească a muncii. Imensa majoritate a membrilor Lucrării sunt laici, creştini obişnuiţi; condiţia lor este aceea a unor oameni care au o profesie, o meserie, o ocupaţie, adesea absorbitoare, cu care îşi câştigă existența, îşi întreţin familia, contribuie la binele comun temporal, îşi dezvoltă personalitatea.

Vocaţia pentru Opus Dei vine să confirme toate acestea; până într-atât, încât una din trăsăturile esenţiale ale acestei vocaţii este tocmai faptul de a trăi în lume şi a efectua o muncă - cu toate imperfecţiunile personale, o spun din nou – în modul cel mai apropiat de perfecţiune cu putinţă, atât din punctul de vedere omenesc cât şi din acela supranatural. Aşadar, o muncă făcută cu competenţă şi spirit de a sluji, menită să contribuie efectiv la edificarea oraşului pământesc şi la consacrarea lumii, fiind prin urmare sanctificatoare şi sanctificată.

Cei care doresc să trăiască în chip perfect credinţa şi să practice apostolatul, conform spiritului Lucrării, trebuie să se sfinţească prin profesie, să-şi sfinţească profesia şi să-şi sfinţească semenii prin profesie. Trăind astfel, fără a se deosebi de ceilalţi cetăţeni, egali cu ei, care lucrează împreună cu ei, se străduiesc să se identifice cu Cristos, după modelul celor treizeci de ani de muncă ai săi în atelierul din Nazaret.

Pentru că această muncă obişnuită este nu numai mediul în care trebuie să se sfinţească, ci însăşi materia sfinţirii lor: în mijlocul întâmplărilor zilei de lucru, descoperă mâna lui Dumnezeu şi află îndemnul spre viaţa de rugăciune. Însăşi activitatea profesională îi pune în legătură cu alte persoane – rude, prieteni, colegi – şi cu marile probleme care afectează societatea în care trăiesc sau întreaga lume, şi le oferă astfel posibilitatea de a se dărui slujirii semenilor care este esenţială pentru creştini. Astfel, trebuie să se străduiască să aducă o mărturie adevărată despre Cristos, pentru ca toţi să înveţe să-l cunoască şi să-l iubească pe Domnul, să descopere că viaţa normală în lume, munca de zi cu zi, pot fi o întâlnire cu Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, sfinţenia şi apostolatul alcătuiesc un singur tot cu viaţa membrilor Lucrării şi, de aceea, munca este centrul vieţii lor spirituale. Dăruirea pentru Domnul se încadrează în munca pe care aceştia o făceau înainte de a intra în Lucrare şi pe care continuă s-o facă şi după aceea.

Când, în primii mei ani de activitate pastorală, am început să propovăduiesc toate acestea, unele persoane nu m-au înţeles, altele s-au scandalizat: erau obişnuite să audă vorbindu-se mereu de lume într-un sens peiorativ. Domnul mă făcuse să înţeleg, iar eu încercam să-i fac pe ceilalţi să înţeleagă, că lumea este bună, fiindcă operele Domnului sunt întotdeauna perfecte şi că noi, oamenii, suntem cei care facem ca lumea să fie rea, prin păcatele noastre.

Spuneam atunci, şi o mai spun şi astăzi, că trebuie să iubim lumea, pentru că în lume îl întâlnim pe Dumnezeu, pentru că, în întâmplările şi evenimentele lumii, Domnul ni se înfăţişează şi ni se revelează.

Răul şi binele se amestecă în istoria omenească şi, de aceea, creştinul trebuie să ştie să discearnă; dar niciodată acest discernământ nu trebuie să-l determine să tăgăduiască bunătatea operelor Domnului, ci, dimpotrivă, să recunoască divinitatea care se manifestă în omenesc, chiar şi în pofida slăbiciunilor noastre. Un îndemn potrivit pentru viaţa creştină poate fi găsit în aceste cuvinte ale Apostolului Paul: Toate sunt ale voastre, iar voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu ¹⁰, pentru a împlini astfel scopurile acestui Dumnezeu care vrea să salveze lumea.

Aţi putea să-mi oferiţi câteva date despre expansiunea Lucrării în aceşti patruzeci de ani de viaţă? Care sunt operele sale apostolice cele mai importante?

Mai întâi trebuie să spun că îi mulţumesc din inimă Domnului, Tatăl Nostru, pentru că mi-a îngăduit să văd Lucrarea extinsă în toată lumea, la numai patruzeci de ani de la întemeierea sa. Când a luat fiinţă, în 1928, în Spania, s-a născut romană, ceea ce pentru mine înseamnă catolică, universală. Iar primul ei impuls a fost, cum era inevitabil, să se extindă în toate ţările.

Gândindu-mă la toţi aceşti ani care s-au scurs, îmi vin în minte multe întâmplări care mă umplu de bucurie: fiindcă, amestecându-se cu dificultăţile şi necazurile care sunt într-un fel sarea vieţii, îmi amintesc eficacitatea harului Domnului şi dăruirea – plină de bucurie – a atâtor bărbaţi şi femei care au ştiut să fie fideli. Pentru că vreau să spun foarte limpede că apostolatul fundamental al Opus Dei este cel pe care îl desfăşoară individual fiecare membru chiar la locul lui de muncă, în familie, lângă prieteni. Această muncă nu atrage atenţia, nu este uşor de redat în statistici, dar produce roadele sfinţeniei în mii de suflete care îl urmează pe Cristos, în tăcere şi cu sârguinţă, în mijlocul sarcinilor profesionale de zi cu zi.

Nu voi vorbi mai mult despre această temă. V-aş putea povesti viaţa exemplară a nenumărate persoane, dar astfel s-ar denatura frumuseţea divină şi umană a acestei munci, nesocotindu-i discreţia. A o reduce la numere, la statistici, ar fi şi mai greşit, pentru că ar însemna să vrem să catalogăm, în zadar, roadele harului în sufletul oamenilor.

Pot să vă vorbesc despre lucrările apostolice conduse de membrii Lucrării în multe ţări. Activităţi cu scopuri spirituale şi apostolice, în care se simte strădania de a munci cu râvnă şi cu dorinţa de perfecţiune de asemenea omenească şi la care colaborează multe alte persoane care nu sunt din Opus Dei, însă înţeleg valoarea supranaturală a acestei munci, sau îi apreciază valoarea umană, cum este cazul atâtor necreştini care ne ajută în mod eficient. Întotdeauna este vorba de lucrări laice şi seculare, promovate de cetăţeni obişnuiţi, în exercitarea drepturilor lor civice fireşti, conform legilor din fiecare ţară, şi duse constant la bun sfârşit pe temeiuri profesionale. Cu alte cuvinte, sunt lucrări care nu aspiră la niciun fel de privilegii sau tratament preferenţial.

Ştiţi desigur că una din lucrările de acest gen se desfăşoară la Roma: este centrul ELIS, destinat calificării profesionale şi formării integrale a muncitorilor prin şcoli, activităţi sportive şi culturale, biblioteci etc. Este o lucrare ce răspunde necesităţilor de la Roma şi circumstanţelor particulare ale mediului uman în care a apărut cartierul Tiburtino. Opere asemănătoare se realizează la Chicago, Madrid, Ciudad de México şi în multe alte locuri.

Alt exemplu ar putea fi Strathmore College of Arts and Science, din Nairobi. Este un college preuniversitar, pe unde au trecut sute de studenţi din Kenia, Uganda şi Tanzania. Prin intermediul lui, câţiva locuitori din Kenia care aparţin de Opus Dei, împreună cu alţi concetăţeni, au desfăşurat o temeinică activitate didactică şi socială. A fost primul centru din Africa de Est care a realizat completa integrare rasială şi, prin munca sa, a contribuit din plin la africanizarea culturii. La fel se poate spune şi despre Kianda College, tot din Nairobi, care desfăşoară o activitate de primă importanţă în domeniul formării noii femei africane.

Pentru a mai aduce un singur exemplu, mă pot referi la altă lucrare: Universitatea din Navarra. De la întemeierea sa în 1952, s-a dezvoltat neîncetat, ajungând acum la optsprezece facultăţi, şcoli şi institute, la cursurile cărora participă peste şase mii de studenţi. Contrar celor publicate recent în unele ziare, trebuie să spun că Universitatea din Navarra nu a fost susţinută de subvenţii statale. Statul spaniol nu preia în niciun fel cheltuielile de întreţinere; a contribuit doar cu câteva subvenţii pentru crearea de noi locuri de şcolarizare. Universitatea din Navarra se întreţine graţie ajutorului unor persoane şi asociaţii particulare. Sistemul de învăţământ şi de viaţă universitară, bazat pe criteriul responsabilităţii personale şi al solidarităţii între toţi cei care lucrează acolo, s-a dovedit eficient, constituind o experienţă cu totul pozitivă în actuala situaţie a universităţii în lume.

V-aş putea vorbi de lucrări de alt gen din Statele Unite, Japonia, Argentina, Australia, Filipine, Anglia, Franţa etc. Însă nu este necesar. E de-ajuns să spun că Opus Dei se extinde actualmente pe cinci continente şi că fac parte din ea persoane de peste şaptezeci de naţionalităţi şi de cele mai diverse rase şi condiţii.