Lista numerelor

Când i s-a propus să se angajeze personal, reacţia lui a fost următoarea: „în acest caz, aş putea face asta… ar trebui să fac cealaltă…”.

– I s-a răspuns: „Aici nu se tocmim cu Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu, invitaţia Domnului, este ori, ori, aşa cum e. Trebuie să te hotărăşti – înainte! – fără nicio rezervă şi cu mult curaj sau să pleci. «Qui non est mecum…» – cel care nu este cu mine este împotriva mea”.

De la lipsa de generozitate la lipsa de entuziasm nu este decât un pas.

Pentru ca să nu-l imiţi, extrag pentru tine dintr-o scrisoare acest exemplu de laşitate: „vă sunt, desigur, foarte recunoscător pentru că ați binevoit să vă amintiţi de mine, căci am nevoie de multă rugăciune. Dar v-aş fi tot atât de recunoscător dacă atunci când veţi implora pe Domnul să facă din mine un «apostol» nu veți stărui prea mult în a-i cere să pretindă de la mine să-i dăruiesc libertatea mea”.

Cineva pe care îl cunoşti, foarte inteligent, un bun cetăţean şi un om cinstit, spunea: „să îndeplineşti legea, dar cu măsură, fără să depăşeşti limitele, cu moderaţie”.

Şi adăuga: „să păcătuieşti?, nu, dar nici să te dăruieşti”.

Îţi provoacă într-adevăr milă aceşti oameni meschini, calculaţi, incapabili să se sacrifice, să se devoteze unui ideal nobil.

Când egoismul tău te îndepărtează de la grija comună pentru bunăstarea – în sănătate şi în sfinţenie – a tuturor oamenilor, când devii calculat şi când nevoile materiale şi morale ale aproapelui nu te ating, mă văd obligat să-ţi spun în față ceva foarte dur, pentru a te face să reacţionezi: dacă nu simţi fericita fraternitate cu fraţii tăi, oamenii, şitrăieşti la marginea familiei creştine, nu eşti decât un biet copil de pripas.

El face paradă de mult entuziasm şi înţelegere. Dar când vede că este vorba despre „el”, că „el” este cel care trebuie să contribuie cu adevărat, se retrage laș.

Îmi aminteşte de cei care, în clipe de mare pericol, strigau plini de o falsă vitejie: la luptă! la luptă! Dar nu voiau să dea bani, nici să se înroleze pentru a-şi apăra patria.

Eşti singur… te plângi…, totul te supără. – Asta, pentru că egoismul tău te izolează de frații tăi, şi pentru că nu te apropii de Dumnezeu.

Urmezi un plan de viaţă exigent: te scoli devreme, îţi faci rugăciunea, frecventezi Sacramentele, munceşti sau studiezi mult, eşti sobru, te mortifici… dar observi că îţi lipseşte ceva!

Du în dialogul tău cu Dumnezeu această constatare: întrucât sfinţenia – lupta pentru a o atinge – este plenitudinea carităţii, trebuie să reconsideri dragostea ta pentru Dumnezeu şi, prin El, pentru ceilalţi. Poate vei descoperi atunci, ascunse în sufletul tău, defecte mari împotriva cărora nici măcar nu luptai: nu eşti un copil bun, nici un frate bun şi, cum îţi iubești dezordonat „sfinţenia”, eşti invidios.

Te „sacrifici” în multe detalii „personale”: de aceea ești atât de legat de sinele tău, de persoana ta şi, în fond, nu trăieşti nici pentru Dumnezeu, nici pentru ceilalţi; ci numai pentru tine.

Nu ai nici urmă de viziune supranaturală, iar în ceilalţi vezi numai persoane cu o poziție socială mai bună sau mai rea. De suflete nu îți pasă, nici nu le slujești. De aceea nu ești generos…, și trăiești foarte departe de Dumnezeu, cu falsa ta pietate, cu toate că te rogi mult.

Învăţătorul a vorbit foarte limpede: „îndepărtaţi-vă de la Mine şi duceţi-vă în focul veşnic, pentru că Mi-a fost foame… Mi-a fost sete… am fost la închisoare… şi voi nu v-aţi îngrijit de Mine”.

Nu sunt compatibile una cu cealaltă a-L iubi pe Dumnezeu într-un mod perfect şi a te lăsa stăpânit de egoism – sau de apatie – în raporturile tale cu semenul.

Caritatea ta trebuie să se adapteze, să se potrivească nevoilor celorlalţi…! şi nu alor tale.