Lasă-mă să-ţi amintesc, printre altele, câteva semne evidente ale lipsei de umilinţă:

– a crede că faptele sau spusele tale sunt mai bune decât faptele sau spusele celorlalți;

– a voi să ai întotdeauna câştig de cauză;

– a contesta fără să ai dreptate sau – când ai – a insista cu încăpăţânare şi într-un fel dezagreabil;

– a-ţi spune părerea fără a fi întrebat şi fără ca aceasta să fie cerută de milă;

– a dispreţui punctul de vedere al celorlalţi;

– a nu considera că darurile şi calităţile tale îţi sunt împrumutate;

– a nu recunoaşte că eşti nedemn de orice onoare sau stimă, inclusiv de pământul pe care calci sau de lucrurile pe care le stăpâneşti;

– a te cita ca exemplu în conversaţii;

– a vorbi de rău despre tine, pentru a-i face ceilalţi să-şi formeze o părere bună despre tine sau să te contrazică;

– a te scuza când eşti certat;

– a-i ascunde Directorului tău câteva greşeli umilitoare, pentru ca să nu-şi schimbe părerea bună pe care o are despre tine;

– a asculta cu plăcere pe cel care te laudă sau a te bucura că s-a vorbit de bine despre tine;

– a te supăra că alţii sunt mai stimaţi decât tine;

– a refuza să îndeplineşti unele obligaţii inferioare;

– a căuta să te singularizezi sau a dori acest lucru;

– a strecura în conversaţii cuvinte de laudă la adresa ta sau din care să se întrevadă integritatea ta, inteligenţa ta sau iscusinţa ta, reputaţia ta profesională…

– a-ţi fi ruşine pentru că nu posezi anumite bunuri…