Îndrumare

„Esenţă de sfânt“. — Aşa se spune despre unii oameni: că sunt făcuţi din esenţă de sfinţi, precum esenţa lemnului bun. — Însă în afară de faptul că sfinţii nu au fost făcuţi din lemn, nu e de ajuns o esență bună.

   E nevoie de multă ascultare faţă de îndrumătorul spiritual şi de multă supunere faţă de harul dumnezeiesc. — Căci dacă nu lăsăm harul lui Dumnezeu şi pe îndrumătorul spiritual să-şi îndeplinească lucrarea, niciodată nu se va ivi chipul lui Isus în care omul sfânt se transformă, așa cum o bucată de lemn este preluată într-o cioplitură.

   Şi „esenţa de sfânt“, despre care vorbeam, nu va reuşi să ajungă mai mult decât un lemn fără formă, necizelat, bun de pus în foc… pentru un foc bun dacă era lemn bun!

Caută să fii cât mai aproape de Duhul Sfânt— Marele Necunoscut — Acela ce trebuie să te sfinţească.

   Nu uita că eşti templul lui Dumnezeu — Mângâietorul se află în mijlocul sufletului tău: ascultă-L şi împlineşte cu supunere inspiraţiile sale.

Nu împiedica lucrarea Mângâietorului: uneşte-te cu Isus pentru a te curăţi, şi suferă, împreună cu El, insultele, scuipările, loviturile… şi spinii şi greutatea crucii… şi cuiele sfâşiindu-ţi carnea şi neliniştea unei morţi în părăsire…

   Şi așează-te în rana deschisă din coasta Domnului Nostru Isus Cristos, pentru a-ţi găsi adăpost sigur în Inima lui rănită.

E bine să cunoşti acest adevăr sigur: spiritul propriu este un sfetnic nepotrivit, o călăuză rea pentru a conduce sufletul prin furtuni şi vijelii, printre stâncile primejdioase ale vieţii interioare.

   De aceea, voinţa lui Dumnezeu este să fie încredinţată cârma navei unui învăţător, astfel încât, cu lumina şi cunoaşterea sa, să ne conducă spre un liman sigur.

Dacă pentru a trăi pe pământ, nu ţi-ai ridica o casă bună fără arhitect, cum vrei să-ţi înalţi, fără îndrumător, fortăreaţa sfinţeniei, spre a trăi veşnic în cer?

Când un laic se instituie ca maestru de morală, greşeşte în mod frecvent: laicii pot fi doar discipoli.

Îndrumător spiritual. Ai nevoie de el. — Pentru a te dărui în întregime… ascultând. — Însă un îndrumător spiritual care să-ţi cunoască apostolatul, care să înţeleagă voia lui Dumnezeu: va putea astfel să sprijine eficient lucrarea Duhului Sfânt în sufletul tău, lăsându-te acolo unde eşti…, umplându-te de pace şi învăţându-te în ce chip munca ta poate să fie roditoare.

Tu — gândeşti — ai multă personalitate: studiile tale — lucrările de cercetare, publicaţiile —, poziţia ta socială — numele —, acţiunile tale politice — funcţiile pe care le ocupi —, averea ta…, vârsta ta, deja nu mai eşti un copil!…

   Tocmai datorită tuturor acestor lucruri ai nevoie mai mult decât alţii de un îndrumător pentru sufletul tău.

Nu-i ascunde îndrumătorului tău insinuările duşmanului. Victoria dobândită după ce faci mărturisirea, îţi aduce mai mult har de la Dumnezeu. — Şi în plus, pentru a izbândi în continuare, ai acum darul sfatului şi rugăciunile părintelui tău spiritual.

De ce această dificultate de a te vedea pe tine însuţi şi de a te arăta îndrumătorului tău aşa cum eşti în realitate?

   Vei câştiga o mare bătălie dacă vei pierde teama de a te lăsa cunoscut.

Preotul — oricine ar fi el — este întotdeauna un alt Cristos.

Nu doresc — în cunoştinţă de cauză — să nu-ţi mai amintesc încă o dată că preotul este un „alt Cristos“. — Şi că Duhul Sfânt a spus: „nolite tangere Christos meos“ — nici să nu gândiţi să vă atingeţi de „Cristoşii mei“.

Prezbiter, etimologic vorbind înseamnă bătrân. — Şi dacă bătrâneţea merită admiraţie, gândeşte-te cât de mult va trebui să-l venerezi pe preot.

Ce puţină fineţe de spirit — şi ce lipsă de respect — presupun glumele şi zeflemelele la adresa preotului — oricine ar fi acesta — şi oricare ar fi pretextul!

Insist: aceste glume — batjocuri — la adresa preotului, indiferent de cât de atenuante ţi s-ar părea circumstanţele, sunt întotdeauna, cel puţin o grosolănie, o manifestare de prost gust.

Cât de mult trebuie să admirăm curăţia sacerdotală! — Este comoara sa. — Niciun tiran nu va putea să-i smulgă vreodată Bisericii, această coroană.

Să nu mi-l pui vreodată pe preot în situaţia de a-şi pierde firea gravă. Este virtutea pe care trebuie să o aibă, fără rigiditate.

   Cum o cerea — Doamne, dă-mi optzeci de ani… de gravitate! — acel cleric tânăr, prietenul nostru! Cere-o şi tu, pentru întreaga preoţime, şi vei face un lucru bun.

Este vorba despre autorul însuşi. Caracterul grav, sacerdotal şi rugăciunea celor „optzeci de ani“ constituie o temă veche în rugăciunile şi preocupările lui Josemaría Escrivá. Dar în acelaşi timp, era cunoscută şi bucuria pe care o împărtăşea şi răspândea în jurul său. (n.t.)

Te-a durut — ca o lovitură de cuţit în inimă — să se spună despre tine că ai vorbit de rău despre acei preoţi. — Şi mă bucură durerea ta: acum într-adevăr sunt sigur că împărtășim același spirit.

A-L iubi pe Dumnezeu şi a nu-l venera pe preot… e cu neputinţă.

Ca fiii cei buni ai lui Noe, acoperă cu mantia iubirii, slăbiciunile pe care le vezi la părintele tău, preotul.

Dacă nu ai un plan de viaţă, niciodată nu vei fi disciplinat.

Faptul de a te supune unui plan de viaţă, unui program orar — mi-ai spus — este atât de monoton! Şi ţi-am răspuns: este monotonie pentru că lipseşte iubirea.

Dacă nu te scoli la oră fixă, nu vei reuşi niciodată să-ţi realizezi planul de viaţă.

Virtute fără ordine? — Ciudată virtute!

Când vei fi ordonat, vei câştiga timp şi astfel, îl vei putea glorifica mai mult pe Dumnezeu, lucrând mai mult în slujba sa.