Acest spirit critic — admit că nu este bârfă — nu trebuie să-l practici în apostolat, nici faţă de fraţii tăi. — Acest spirit critic, — mă ierţi că ţi-o spun? — este o mare piedică pentru lucrarea voastră supranaturală, fiindcă în timp ce examinezi activitatea altora, fără să fie nevoie — cu un scop înalt: admit —, tu nu realizezi nimic pozitiv şi, cu exemplul tău de pasivitate, încetineşti bunul mers al tuturor.

   „Atunci — întrebi, neliniştit — acest spirit critic este oare substanţa caracterului meu…?“

   Uite — ca să te liniştesc —, ia un creion şi o bucată de hârtie, notează simplu şi cu încredere — ah, şi în puţine cuvinte — motivele care te chinuiesc, înmânează nota superiorului tău şi nu te mai gândi la ea. — El, care stă în frunte — are harul cuvenit —, va arhiva nota… sau o va arunca în coşul de hârtii. — Pentru tine, cum spiritul tău critic nu e bârfă, ci îl exerciţi cu scopuri înalte, e acelaşi lucru.