Viaţă de copilărie

Nu uita, copil nepriceput, că Iubirea te-a făcut atotputernic.

Copile, nu-ţi pierde duiosul obicei de a „asalta“ Tabernacolele.

Când te chem „copil bun“, să nu crezi că mi te imaginez timid, fără curaj. — Dacă nu eşti o fire bărbătească şi… normală, nu vei fi un apostol, ci o caricatură ce trezeşte râsul.

Copil bun, spune-i lui Isus de multe ori pe zi: te iubesc, te iubesc, te iubesc…

Să nu te întristezi când te vor copleşi neajunsurile. — Laudă-te cu infirmităţile tale, ca Sfântul Paul, căci copiilor li se îngăduie să-i imite pe cei mari, fără teamă de ridicol.

Greşelile şi imperfecţiunile tale şi chiar căderile tale cele mai grave, să nu te îndepărteze de Dumnezeu. — Copilul cel slab, dacă e discret, caută să stea aproape de tatăl lui.

Nu te nelinişti dacă te supără să faci aceste lucruri mărunte pe care El ţi le cere. — Vei ajunge până la urmă să zâmbeşti…

   Nu vezi cu câtă neplăcere copilul simplu îi dă tatălui, care-l încearcă, dulcele pe care-l are în mână? — Dar i-l dă: a învins dragostea.

Când vrei să faci lucrurile bine, foarte bine, până la urmă le faci mai rău! — Umileşte-te în faţa lui Isus, spunându-i: ai văzut cât de rău le fac pe toate? — Dacă nu mă ajuţi mult, le voi face şi mai rău!

   Ai milă de copilul tău: uite, aş vrea să scriu în fiecare zi o pagină mare în cartea vieţii mele… Dar sunt atât de grosolan, încât dacă Învăţătorul nu-mi ţine mâna, în loc de zvelte liniuţe, din condeiul meu ies lucruri întortocheate şi mâzgălituri care nu pot fi arătate nimănui.

   De acum înainte, Isuse, vom scrie mereu amândoi.

Dragostea mea: îmi recunosc stângăcia, care este atât de mare, atât de mare… încât chiar şi când vreau să mângâi, dăunez. — Îndulceşte purtările sufletului meu: dă-mi, vreau să-mi dai, în hotărâta bărbăţie a vieţii copilăriei, acea gingăşie şi acea alintare pe care le au copiii, când îşi tratează părinţii cu o intimă efuziune de Iubire.

Eşti plin de mizerii. — Pe zi ce trece, le vezi mai desluşit. — Dar să nu te sperie. — El ştie bine că nu poţi da roade mai multe.

   Din pricina căderilor tale fără de voie — căderi de copil — Dumnezeu Tatăl va avea mai mare grijă, iar Maria, Maica ta, nu te va lăsa din mâna ei iubitoare: profită şi, când zilnic Domnul te ridică de la pământ, îmbrăţişează-L cu toate puterile şi pune-ţi capul mizerabil pe pieptul Lui deschis, pentru ca bătăile preaprietenoasei Sale Inimi, până la urmă să te „înnebunească“.

O înţepătură. — Şi alta. Şi alta. — Suportă-le, omule! Nu vezi că eşti atât de mic, încât în viaţa ta — în drumuşorul tău — poţi oferi doar aceste mici cruci?

   În plus, fii atent: o cruce peste alta — o înţepătură… şi alta…, ce belşug!

   Până la urmă, fiule, ai ştiut să faci ceva grandios peste măsură: să iubeşti.

Când un suflet de copil îi arată Domnului dorinţa de a fi iertat, trebuie să fie sigur că va vedea repede împlinită această dorinţă: Isus va smulge din suflet trena imundă, care se târăşte prin mizeriile trecute; îl va uşura de povara moartă, rămăşiţă a tuturor necurăţiilor, care-l leagă de pământ; va arunca departe de copil tot balastul pământesc al inimii sale pentru a urca până la Maiestatea lui Dumnezeu, spre a se topi în văpaia vie a Iubirii, care este El.

Această descurajare pe care ţi-o produc lipsa ta de generozitate, căderile tale, dările tale înapoi — poate, doar aparente — îţi dă impresia de multe ori că ai sfărâmat ceva cu valoare ridicată (sfinţirea ta).

   Nu te îngrijora: transpune în viaţa supranaturală modalitatea discretă pe care o întrebuinţează copiii simpli pentru a rezolva conflicte asemănătoare.

   Au spart — aproape întotdeauna din slăbiciune — un obiect foarte preţuit de tatăl lor. — Le pare rău, poate plâng, dar se duc să-şi aline mâhnirea împreună cu stăpânul obiectului distrus din pricina stângăciei lor…, iar tatăl uită valoarea — chiar dacă e mare — a obiectului distrus şi, plin de duioşie, nu numai că iartă, dar îl şi mângâie şi îmbărbătează pe micuţ. — Învaţă.

Rugăciunea voastră să fie bărbătească. A fi copil nu înseamnă a fi molatic.

Pentru cel ce îl iubeşte pe Isus, rugăciunea, chiar şi rugăciunea lipsită de căldură, e mângâierea care pune mereu capăt suferinţelor: se merge la rugăciune cu ardoarea cu care copilul merge spre zahăr, după ce a luat poţiunea amară.

Eşti distrat în timpul rugăciunii. — Caută să eviţi distracţiile, dar nu fii îngrijorat dacă, în pofida a toate, continui să fii distrat.

   Nu vezi cum, în viaţa obişnuită, până şi copiii cei mai cuminţi se amuză şi se distrează cu ceea ce îi înconjoară fără să asculte de multe ori ce le spune tatăl? — Asta nu înseamnă lipsă de iubire, nici de respect: e mizeria și micimea caracteristică copilului.

   Deci, iată: tu eşti un copil înaintea lui Dumnezeu.

Când te rogi, fă să circule ideile inoportune, ca şi cum ai fi un agent de circulaţie: pentru asta ai voinţa energică proprie vieţii tale de copil. — Opreşte din când în când gândul acela ca să te rogi lui Dumnezeu pentru protagoniştii amintirii inoportune.

   Dă-i zor!, înainte… Aşa, până ce sună ceasul. — Chiar dacă rugăciunea de felul acesta ţi se va părea zadarnică, bucură-te şi crede că ai ştiut să-L mulţumeşti pe Isus.

Ce lucru bun e să fii copil! — Când un om solicită o favoare, e nevoie să-şi însoţească cererea cu o listă a meritelor sale.

   Când cel care cere e un copilaş — cum copiii nu au merite — , e de ajuns să spună: eu sunt fiul lui cutare.

   O, Doamne! — spune-I din toată inima! —, eu sunt… fiu al lui Dumnezeu!

A stărui. — Un copil care bate la o uşă, bate o dată şi de două ori şi de mai multe ori… şi tare şi îndelungat, fără ruşine! Şi cel ce iese să deschidă înfuriat, se dezarmează în faţa nevinovăţiei făpturii inoportune… — La fel şi tu cu Dumnezeu.

Ai asistat la felul în care mulţumesc copiii? — Imită-i, spunând, cum îi spun şi ei lui Isus, la bine şi la rău: „Ce bun eşti! Ce bun!…“

   Enunţul acesta, bine simţit, este drum de copilărie, care te va conduce la pace, cu greutate şi măsură în râs şi lacrimi şi fără greutate şi fără măsură în Iubire.

Munca îţi copleşeşte trupul şi nu te poţi ruga. Te afli mereu în prezenţa Tatălui tău. Dacă nu-I vorbeşti, priveşte-L din când în când ca copil micuţ… şi El îţi va surâde.

Când îi mulţumeşti lui Dumnezeu, după Împărtăşanie, primul lucru care-ţi vine pe buze fără să te poţi împiedica, e o cerere: Isuse, dă-mi asta; Isuse, sufletul acesta; Isuse, proiectul acela?

   Nu fi neliniştit şi nu te constrânge: nu vezi cum, tatăl fiind bun şi fiul copil simplu şi îndrăzneţ, cel mic pune mâinile în buzunarul tatălui în căutare de dulciuri, înainte de a-i da sărutarea de bun-venit? — Atunci…

Voinţa noastră, cu ajutorul harului, e atotputernică înaintea lui Dumnezeu. — Astfel, privind toate păcatele faţă de Domnul, dacă-i spunem lui Isus, cu voinţă eficientă, mergând cu tramvaiul, de exemplu: „Dumnezeul meu, aş vrea să fac tot atâtea acte de iubire şi de ispăşire, de câte ori se învârte fiecare roată a acestui vagon“, chiar în aceeaşi clipă, înaintea lui Isus, în mod real l-am iubit şi am ispăşit aşa cum ne-a fost dorinţa.

   Această „copilărie” nu este decât copilăria spirituală: este eternul dialog dintre copilul nevinovat şi tatăl nebun după fiul lui:

   — Cât mă iubeşti? Spune! — Şi micuţul silabiseşte: „Mult, de mi-li-oa-ne!“

Dacă duci „viaţa de copilărie“ având în vedere că eşti copil, trebuie să fii lacom spiritual. — Aminteşte-ţi, ca şi cei de o vârstă cu tine, de lucrurile bune pe care le păstrează Maica ta.

   Şi asta de mai multe ori pe zi. — E o chestiune de secunde… Maria… Isus… Tabernacolul… Împărtăşania… Iubirea… suferinţa… sufletele binecuvântate din purgatoriu… cei ce luptă: Papa, preoţii… credincioşii… sufletul tău… sufletele alor tăi… Îngerii Păzitori… păcătoşii…

Cât de mult te costă această mică mortificare! — Luptă. — Parcă ţi s-ar spune: de ce trebuie să fii atât de credincios programului de viaţă, ceasornicului? — Priveşte: ai văzut cu câtă uşurinţă sunt amăgiţi micuţii? — Nu vor să ia doctoria amară, dar… hai! — li se spune —,linguriţa asta pentru tata; astălaltă, pentru bunicuţa ta… Şi aşa, până ce au înghiţit toată doza.

   La fel şi tu: încă un sfert de oră de ciliciu pentru sufletele din purgatoriu; încă cinci minute pentru părinţii tăi; alte cinci, pentru fraţii tăi de apostolat… Până ce împlineşti timpul ce ţi-l arată orarul.

   Făcută în acest fel, cât de mult valorează mortificarea ta!

Nu eşti singur. — Poartă-ţi cu bucurie necazurile. — Nu simţi în mână, biet copil, mâna Maicii tale: e adevărat. — Dar… ai văzut mamele de pe pământ, cu braţele întinse, urmărindu-şi micuţii când se avântă tremurători să facă primii paşi fără ajutorul nimănui? — Nu eşti singur: Maria e lângă tine.

Isuse, niciodată nu-ţi voi putea răsplăti, chiar dacă mor din Iubire, harul pe care l-ai risipit pentru a mă face mic.

Referințe la Sfânta Scriptură
Această carte în altă limbă