Creuzet

Nu-ți cer Doamne, să-mi răpești puterea de a iubi, pentru că ea mă poate ajuta să Te slujesc pe Tine, dar s-o treci prin creuzet.

În fața tuturor minunilor lui Dumnezeu și în fața tuturor eșecurilor noastre umane, trebuie numaidecât să recunoaștem: Tu ești totul pentru mine! Folosește-Te de mine cum vei voi. Astfel singurătatea nu va mai avea sens nici pentru tine, nici pentru noi.

Secretul mare al sfinţeniei se rezumă la o tot mai mare asemănare cu El, care este singurul şi cel mai bun Model.

Când te vei pregăti să te rogi și când nu vei vedea nimic și te vei simți confuz și vlăguit, îți semnalez calea: nu te mai gândi la tine, și în schimb întoarce-ți privirile spre Patimile Mântuitorului nostru Isus Cristos.

Fii convins: după cum a făcut cu cei trei Apostoli, cei mai apropiați, în grădina măslinilor, El n-o cere și nouă: „vegheați și vă rugați“.

Atunci când deschizi Sfânta Evanghelie, gândește-te că tot ceea ce se spune acolo despre faptele și pildele lui Isus Cristos trebuie nu doar știut, ci și trăit. Totul, fiecare întâmplare relatată, a fost prezentată cu minuțiozitate astfel încât să o poți transpune în viața de zi cu zi.

— Domnul i-a chemat pe catolici pentru ca ei să-l urmeze îndeaproape. În acest Text Sfânt, în care găsești Viața lui Isus, trebuie să descoperi și propria ta viață.

Vei învăța să întrebi și tu, precum Apostolul [Paul], însuflețit de iubire: „Doamne, ce vrei să fac?” — Voința lui Dumnezeu!, va fi răspunsul care va răsuna răspicat în sufletul tău.

Așadar, întoarce-te în fiecare zi la Evanghelie, citește-o și trăiește-o ca învățătură concretă. — La fel au făcut și sfinții.

Dacă vrei ca inima ta să reacționeze cum trebuie, te sfătuiesc sa te adăpostești, în gând într-una din Rănile Mântuitorului; în felul acesta vei fi foarte aproape de El, lipit de El, îi vei simți inima bătând… și-L vei urma în tot ce-ți va cere.

Rugăciunea este, fără îndoială, „consolarea“ celor care-L iubesc pe Isus, ca noi.

Crucea simbolizează viața apostolatului lui Cristos cu o putere și cu un adevăr care place deopotrivă sufletului și trupului, chiar dacă se întâmplă ca ea să ne coste și să-i resimțim greutatea.

Înțeleg că din Iubire vrei să suferi cu Cristos; că vrei ca între El și călăii care-L biciuiesc să-i interpui proprii umeri; să-ți oferi capul în locul capului său ca să primească cununa de spini; și picioarele și mâinile tale pentru cuie… sau ca, cel puțin, s-o însoțești pe Maica Noastră, Sfânta Maria, pe Calvar, și să te acuzi pe tine însuți de a fi săvârșit deicid prin păcatele tale…, și să suferi, să iubești.

Mi-am propus, spuneai tu, să mă apropii mai des de Duhul Sfânt să-I cer lumina Sa.

— Bravo! Dar amintește-ți fiule, că Duhul Sfânt este rodul Crucii.

Iubirea de bunăvoie, cea care face sufletul fericit, este întemeiată pe durere: nu există iubire fără renunțare.

Isus este pironit pe Cruce. Și tu? Tot pradă simțurilor tale! Sau mai curând: pironit de simțurile tale.

Să nu fim — căci nu putem să fim — creștini dulcegi: pe acest pământ trebuie să existe durere și Cruce.

În viața noastră trebuie să ținem seama de Cruce. Cine nu ține seama de Cruce nu este creștin… și nu va putea evita întâlnirea cu „Crucea proprie“, care-i va fi atunci sursă de disperare.

În prezent, când Crucea este serioasă, grea, Isus aranjează totul ca să ne dea din plin pacea; El devine Cireneanul nostru pentru ca povara să ni se pară ușoară.

Spune-I atunci plin de încredere: Doamne, ce Cruce este aceasta? Este o Cruce fără cruce? Ei bine, de acum, cu ajutorul tău, întrucât cunosc modul de a mă abandona Ție, toate crucile mele vor fi astfel.

Întărește în sufletul tău vechea hotărâre a acelui prieten: Doamne vreau suferința, nu spectacolul.

A avea Crucea înseamnă a avea bucuria; înseamnă a Te avea pe Tine, Doamne!

Ceea ce face cu adevărat nenorocită o persoană, — și chiar o societate —, este căutarea cu îngrijorare egoistă a bunăstării, efortul de a elimina tot ce ne contrariază.

Domnul Iubirii se numește Sacrificiu.

Crucea, Preasfânta Cruce! Cât este de grea!

— Pe de o parte, păcatele mele. De cealaltă, realitatea tristă a suferințelor Maicii noastre Biserica: apatia atâtor catolici care au „o voință fără voință“; din felurite motive, despărțirea de oameni pe care-i iubești, maladiile și frământările, cele ale altora și ale mele proprii…

Crucea, Sfânta Cruce! — apasă: „Fiat, adimpleatur“…! Să se facă, să se îndeplinească, să fie lăudată și înălțată veșnic, preadreaptă, preabinevoitoarea Voință a lui Dumnezeu în toate! Amin! Amin!

Când trecem pe unde trece Cristos, când nu rămânem doar la resemnare, când iubim Voinţa lui Dumnezeu, când iubim Crucea… atunci, numai atunci, El este acela care poartă această cruce.

Uneşte durerea — Crucea exterioară sau interioară — cu voinţa lui Dumnezeu, printr-un „fiat“ generos; şi astfel te vei umple de bucurie şi de pace.

Semne neechivoce ale adevăratei Cruci a lui Cristos: seninătatea, un profund sentiment de pace, o iubire gata la tot felul de sacrificiu, o eficacitate ce emană din însăşi Coasta lui Isus, şi mereu vizibilă, bucuria. O bucurie care vine din certitudinea aceasta: cine se dăruieşte cu adevărat, se află foarte aproape de Cruce şi, în consecinţă, lângă Domnul.

Să nu uiți să aduci mulțumiri Regelui pentru favoarea în virtutea căreia — pentru viața ta întreagă — ți-a pecetluit carnea și spiritul cu pecetea regală a Sfintei Cruci.

„Port asupră-mi, scria prietenul acela, un mic Crucifix a cărui înfățișare este uzată de sărutări; tatăl meu l-a moștenit la moartea mamei sale, care-l purta mereu cu ea. Este atât de uzat, încât n-aș îndrăzni să-l dăruiesc cuiva; și astfel, ori de câte ori îl voi privi, iubirea mea pentru Cruce va crește“.

Iată cum se ruga un preot în momentele sale de întristare: „Trimite-mi, o, Isuse, Crucea pe care Tu o vei vrea: din această clipă o primesc cu bucurie și o binecuvântez cu plenitudinea de binecuvântare a preoției mele.

Când vei primi o lovitură foarte grea, o Cruce oarecare, nu trebuie să te întristezi. Din contra, cu chipul senin va trebui să-I mulțumești Domnului pentru ea.

Am văzut ieri un tablou care mi-a plăcut mult; Îl reprezenta pe Isus mort. Cu o evlavie inexplicabilă, un înger îi sărută mâna stângă; la picioarele Mântuitorului, un altul ține un piron smuls din Cruce iar pe primul plan, din spate, și privind pe Cristos, plânge un îngeraș.

L-am rugat pe Domnul să pot avea acest tablou căci este frumos și respiră pietatea. — M-am întristat aflând că o persoană căreia i se arătase această pânză ca s-o cumpere, o refuzase spunând: „este un cadavru!“. Pentru mine Tu vei fi mereu VIAȚA.

Doamne — nu-mi pasă că o repet de mii de ori — vreau să Te însoțesc, suferind cu Tine în umilința și cruzimile Patimii și Crucii.

A întâlni Crucea înseamnă a-L întâlni pe Cristos.

Isuse, sângele tău divin să pătrundă în vinele mele, ca să mă facă să trăiesc în fiecare moment generozitatea sacrificiului tău.

În fața lui Isus mort pe Cruce roagă-te și meditează: fie ca Viața și Moartea lui Cristos să fie model și stimulent al vieții tale și al răspunsului tău la voința divină.

Pentru ca să-ți aduci aminte în ceasul durerii și al căinței: Crucea este semnul lui Cristos Mântuitorul. Ea a încetat să fie simbolul răului spre a deveni semn al biruinței.

Printre ingredientele meselor tale, pune unul „foarte bun“: acela al mortificări.

A practica mari mortificări în unele zile, pentru a le abandona în alte zile, nu acesta este spiritul de penitenţă.

— Spiritul de penitenţă presupune să ştim să ne învingem zilnic, oferind lucruri — mari sau mici — din iubire, şi în mod nespectaculos.

Dacă unim micimile noastre — cele care sunt neînsemnate ca şi marile contradicţii — cu suferinţele nespuse al Domnului — valoarea lor n-ar face decât să crească; vor deveni o comoară şi atunci vom lua, de bunăvoie şi cu toată râvnă, asupra noastră, Crucea lui Cristos.

— Şi astfel nu va mai fi necaz care să nu poată fi repede învins, şi nu va mai fi nimic şi nici nimeni care să ne poată răpi pacea şi bucuria.

Ca să fii apostol, trebuie să porți în tine, după cum ne spune Sfântul Paul, pe Cristos răstignit.

Este adevărat, Sfânta Crucea aduce în viețile noastre confirmarea că îi aparținem lui Cristos.

Crucea nu vrea să însemne supărare, nici necaz, nici amărăciune… Crucea este lemnul sfânt pe care triumfă Isus Cristos… și pe care triumfăm și noi când primim cu bucurie și cu mărinimie ceea ce El ne trimite.

După Sfânta Jertfă ai constatat că de Credința și de Iubirea ta — de penitența ta, de rugăciunea și de acțiunea ta — depinde în bună parte perseverența alor tăi și, uneori, însăși viața lor pământească.

— O, Cruce binecuvântată pe care noi o purtăm, Domnul meu Isus, — El, și tu și eu!

O, Isuse, aș vrea să fiu cea mai strălucitoare flacără a Iubirii tale! Simpla mea prezență să răspândească în lume foc nestins. Vreau să știu că sunt al Tău. Și apoi, să vină Crucea…

— Nobilă cale: a suferi, a iubi și a crede!

Când vei fi bolnav, oferă-I cu dragoste suferințele tale și ele se vor transforma într-o mireasmă ce se ridică spre cinstirea lui Dumnezeu, care te va sfinți.

Trebuie să fii, ca fiu al Domnului și cu harul lui, bărbat puternic, femei puternică, plin de dorințe și de realitate.

— Nu suntem plante de seră. Trăim în mijlocul lumii și trebuie să fim expuși tuturor vânturilor, căldurii și frigului, ploii și furtunilor… dar rămânând fideli lui Dumnezeu și Bisericii sale.

Cât te face să suferi disprețul, chiar dacă te străduiești să-l iubești!

— Nu te mira și oferă-l lui Dumnezeu.

Te-a rănit dispreţul acela! … Aceasta înseamnă că uiţi prea cu uşurinţă cui aparţii.

În faţa acuzaţiilor pe care le socotim nedrepte, să ne examinăm purtarea în faţa lui Dumnezeu, „cum gaudio et pace“, cu bucurie şi seninătate deplină, şi să ne îndreptăm, dacă e cazul, chiar dacă e vorba de lucruri nevinovate, când caritatea ne îndeamnă s-o facem.

— Să perseverăm pentru a deveni sfinţi, cu fiecare zi mai mult. Apoi să se spună ce se va voi, cu condiţia ca la cele ce se vor spune, să se poată aplica spusele lui Isus: „beati estis cum… dixerint omne malum adversus vos mentientes propter me“ — fericiţi veţi fi când vă vor calomnia din pricina mea.

Nu știu cine a afirmat — nici unde — că valul uneltirilor se înverșunează asupra celor mai aleși, după cum furtuna biciuiește pinii cei mai înalți.

Intrigi, interpretări mizerabile, — pe măsura inimilor meschine din care pornesc, insinuări lașe… — Iată un fapt din nefericire des întâlnit în mediile în care nici nu se muncește și nici alții nu sunt lăsați să muncească.

Meditează în liniște aceste versete dintr-un psalm:

„Doamne, am devenit străin pentru frații mei, un necunoscut pentru fiii mamei mele. Căci zelul casei Tale m-a mistuit și insultele celor care te insultau s-au răsfrânt asupra mea“… Și continuă să muncești.

Binele nu se poate face nici chiar printre sufletele bune, fără a primi sfânta Cruce a bârfelilor.

„In silentio et in spe erit fortitudo vestra“ — în tăcere și în speranță stă tăria voastră — îi asigură Domnul pe ai săi. A tăcea și a se încrede, iată două căi esențiale în clipele de restriște când ajutorul semenilor îți va fi refuzat.

O suferință pe care o înduri fără să te plângi — observă-L pe Isus în Sfânta Sa Patimă și Moarte — este și ea o dovadă a Iubirii.

Iată cum se ruga un suflet care voia să se dedice întru totul lui Dumnezeu și, pentru El, tuturor sufletelor: „Doamne, te rog să lucrezi în mine, sărmanul păcătos și să îndrepți, să purifici și să treci gândurile și dorințele mele prin creuzetul Iubirii Tale“.

Am suferit de condescendența — transigența și intransigența — acestui om foarte atotștiutor și foarte sfânt când spunea: cu toate mă obișnuiesc în afară de ofensa pe care i-aș putea-o aduce lui Dumnezeu.

Cântărește binele făcut sufletului tău de toți cei care, în timpul vieții tale, te-au chinuit sau au încercat să te chinui.

— Alții îi vor considera pe aceștia dușmani. Cât despre tine, încearcă să-i imiți pe sfinți; consideră-te ca prea neînsemnat ca să fi avut dușmani și numește-i mai curând „binefăcători“. Vei vedea că rugându-te lui Dumnezeu pentru ei, vei sfârși prin a simți pentru ei simpatie.

Ascultă bine, copilul meu: să te consideri fericit când te vor maltrata și te vor dezonora; când mulți vor fi cei pe care purtarea ta îi va deranja și moda va fi ca să te scuipe; căci ești „omnium peripsema“ — ca un gunoi pentru toți…

— Aceasta costă, costă chiar mult. Este o încrâncenare, până în momentul când, în sfârșit omul se apropie de Tabernacol, el care se văzuse considerat ca cel mai murdar gunoi de pe lume, un biet vierme al pământului. Și atunci spune: „Doamne, dacă Tu nu ai nevoie de onoarea mea, pentru aș avea eu nevoie de ea?

Până în clipa aceea acest copil al lui Dumnezeu nu știuse ce înseamnă a fi fericit: a ajunge la această golire, la această dăruire de sine care este o dăruire din Iubire, dar fondată pe modificare, pe durere.

Împotrivirea din partea celor buni? — Sunt lucruri care vin de la demon.

Când îți pierzi calmul și începi să te frămânți, să te chinui este ca și cum ai înlătura rațiunea din rațiunea ta.

În acele momente se face din nou auzită vocea Învățătorului, care-i spune lui Petru când acesta se cufundă în apele îngrijorării și frământărilor sale: „de ce te-ai îndoit?

Disciplina va conferi vieții tale armonie și îți va da perseverența. Va aduce pace inimii tale și gravitate comportării tale.

Transcriu pentru tine textul acesta care-ți poate readuce pacea în suflet: „Mă aflu într-o situație financiară mai rea ca oricând dar nu-mi pierd liniștea dintr-atâta. Am certitudinea absolută că Dumnezeu, Tatăl meu, va rezolva problema aceasta curând.

Aș vrea, Doamne, să-mi încredințez grijile în mâinile tale. Maica noastră — Maica Ta — așa cum a făcut la Cana, Ți-a șoptit: nu mai au… Cred în Tine, sper în Tine, Te iubesc, o Isuse: nimic pentru mine, totul pentru ei“.

Iubesc Voința Ta. Iubesc sfânta sărăcie, marea mea îndrumătoare. — Și detest, o dată pentru totdeauna, tot ce ar presupune, chiar pe departe, lipsă de adeziune față de preadreaptă, preabuna și paterna Ta Voința.

Spiritul de sărăcie, de desprindere de bunurile pământești contribuie la eficacitatea apostolatului.

Nazaret: cale de credință, de detașare, în care Creatorul se supune făpturilor ca Tatălui său ceresc.

Isus ne vorbește mereu cu iubire… chiar când ne dojenește sau când permite să fim încercați.

Identifică-te voinței lui Dumnezeu și în acest fel contrarietatea nu va mai fi contrarietate.

Dumnezeu ne iubește infinit mai mult decât tu însuți te iubești… Lasă-L, așadar, să ceară mult de la tine.

Așteaptă fără teamă Voința lui Dumnezeu. Fără ezitare promite că-ți vei construi întreaga viață din ce ne învață și cere de la noi credința.

— Deci ai convingerea că și în mijlocul necazurilor și calomniilor vei fi fericit — o fericire care te va îndemna să-i iubești pe ceilalți și să-i faci să participe la bucuria ta supranaturală.

Când se ivesc greutăți să fii sigur ca ele sunt o dovadă a iubirii părintești a Domnului pentru tine.

În această forjă a durerii, care este inevitabil viața celor care iubesc, Domnul ne învață că cel care calcă fără teamă pe urmele Învățătorului, chiar dacă aceasta înseamnă suferință, găsește în ea bucurie.

Fortifică-ți spiritul prin pocăință, și în clipele grele nu te vei descuraja.

Când îți vei propune odată să te identifici cu acest Cristos care este Viața?

Pentru a persevera pe urmele lui Isus, trebuie o continuă libertate, o continuă voinţă, un exerciţiu continuu al propriei libertăţi.

Te minunezi descoperind că, în fiecare din posibilitățile pe care le ai ca să devii mai bun, există numeroase țeluri diferite…

— Sunt alte căi în cuprinsul „căi“; ele evită rutina și te apropie mai mult de Domnul.

— Aspiră cu generozitate la ceea ce este mai elevat.

Lucrează cu umilință, adică bizuindu-te mai întâi pe binecuvântările lui Dumnezeu care nu vor putea să-ți lipsească; apoi pe dorințele tale bune, pe planurile tale de lucru; și în sfârșit, pe dificultățile ce le vei întâlni. Fără să uiți că printre aceste dificultăți trebuie să incluzi mereu lipsa ta de sfințenie.

— Vei ajunge bun instrument dacă vei lupta zilnic ca să devii mai bun.

Mi-ai mărturisit că, în rugăciunea ta, îți deschizi inima Domnului, vorbindu-I astfel: „îmi examinez propriile slăbiciuni care mi se par din ce în ce mai mari, cu toate harurile pe care mi le dai Tu: desigur, pentru că nu răspund la ele… Recunosc că îmi lipsește total pregătirea ca să realizez cele ce-mi ceri Tu. Și când citesc în ziare ca atâția oameni prestigioși și plini de talent, atâția oameni bogați vorbesc, scriu, se organizează ca să apere împărăția Ta… mă văd pe mine așa cum sunt, atât de neînsemnat, atât de ignorant și de sărac, într-un cuvânt atât de mic… încât m-aș rușina foarte mult dacă nu aș ști că de fapt așa mă iubești, o Isuse! Și pe de altă parte Tu știi bine că, din toată inima, mi-am pus ambiția la picioarele Tale… Credință și Iubire: a Iubi, a Crede, a Suferi. Da, în aceasta vreau să fiu bogat și savant, dar nici mai savant, nici mai bogat decât ai dispus Tu, infinita Ta Milă: într-adevăr, trebuie să pun tot prestigiul și onoarea pe care le am în fidela îndeplinire a preadreptei și preabinevoitoarei Tale Voințe.

— Iar eu te-am sfătuit: nu te opri doar la aceste dorințe sfinte.

Iubirea lui Dumnezeu ne îndeamnă să purtăm Crucea pe umerii noștri… să simțim pe ei apăsarea întregii omeniri și, după împrejurările în care trăiește și muncește fiecare, să îndeplinim Voința Tatălui în țelurile ei pline de lumină și de dragoste.

El este cel mai mare nebun care a fost și va fi vreodată. Există o mai mare nebunie decât a se dărui cum se dăruiește El și cui se dăruiește? Căci ar fi fost o nebunie dacă ar fi rămas un Prunc fără apărare, dar atunci mulți dintre mizerabili s-ar fi emoționat și n-ar fi îndrăznit să-L maltrateze. Or, aceasta i s-a părut prea puțin; a vrut să se nimicească mai mult și să se dăruiască mai mult. Și s-a făcut hrană, s-a făcut Pâine.

— O, divin Nebun! Cum se poartă oamenii cu Tine?… Și eu însumi?

Isuse, nebunia Iubirii tale îmi farmecă inima! Ești fără apărare și te-ai făcut mic de tot ca să-i faci mari pe aceia care Te mănâncă.

Un scop de atins: viața ta să devină în principal — total! — euharistică.

Închisoarea iubirii! Astfel îmi place să numesc Tabernacolul!

— De douăzeci de secole. El este acolo… închis de bunăvoie, pentru mine şi pentru toţi.

Te-ai gândit vreodată cum te-ai pregătit să-L primești pe Domnul dacă nu ai putea să te împărtășești decât o singură dată în viață?

— Ce fericire pentru noi că ne putem apropia atât de ușor de Dumnezeu! Trebuie să-I aducem mulțumiri… Să-I mulțumim prin grija deosebită cu care ne pregătim ca să-L primim.

Spune Domnului ca, de acum înainte, ori de câte ori vei celebra sau vei asista la Sfânta Liturghie și vei da sau vei primi Sacramentul Euharistiei, va fi cu o foarte vie credința și cu arzătoare iubire, ca și cum ar fi pentru ultima dată în viața ta!

— Și căiește-te de neglijențele din trecut.

Îmi explic foarte bine dorința ta de a primi zilnic Sfânta Euharistie: într-adevăr, cel care se simte copil al lui Dumnezeu simte imperioasa dorința de Cristos.

Când asiști la Sfânta Liturghie, gândește-te — și este purul adevăr — ca ești pe cale de a participa la un Sacrificiu divin: pe altar, Cristos continuă să se ofere pentru tine.

Atunci când Îl vei primi, spune: Doamne, sper în Tine, Te ador, Te iubesc; fă să crească în mine credinţa. Fii un reazem pentru slăbiciunile mele, Tu care ai vrut să rămâi în Euharistie, fără apărare, pentru a aduce vindecarea slăbiciunilor tuturora.

Trebuie să ne însușim aceste cuvinte ale lui Isus Cristos, asimilându-ne Lui: „desiderio desideravi hoc Pascha manducare vobiscum“ — am dorit cu ardoare să mănânc acest Paște cu voi. Nu ne vom arăta mai bine tot interesul și toată iubirea pentru Sfânta Jertfă decât îngrijindu-ne în mod deosebit chiar și de cea mai mică dintre ceremoniile prescrise de înțelepciunea Bisericii.

În afara Iubirii, necesitatea de a ne asemăna lui Cristos este aceea care trebuie să ne îndemne nu numai lăuntric, dar și în exterior, când evoluăm în vastele spații ale altarului creștin, în ritmul și armonia sfințeniei supuse, care se identifică cu voința Miresei lui Cristos, cu Voința lui Cristos însuși.

Cristos în Euharistie este ca mai marii pământului pe care trebuie să-i primim. Și mai mult chiar: cu podoabe, cu lumini, cu veșminte noi.

— Și dacă mă întreb cu ce curăție, cu ce podoabe, cu ce lumini trebuie să te împodobești, îți voi răspunde: cu curăția simțurilor tale, unui câte unul; cu podoaba în puterile tale, una câte una; și cu lumina în tot sufletul tău.

Fii deci un suflet euharistic!

— Dacă ai Tabernacolul în centrul gândurilor și speranțelor tale, fiul meu, cât de numeroase vor fi roadele de sfințenie și de apostolat pe care le vei culege!

Se cuvine ca obiectele de care ne servim pentru cultul divin să fie obiecte de artă, fără să uităm că nu cultul este pentru artă, ci arta pentru cult.

Du-te deseori în faţa Tabernacolului, cu trupul sau cu inima, pentru a găsi linişte, seninătate, dar şi pentru a te simţi iubit… şi pentru a iubi!

Copiez pentru tine aceste cuvinte pe care un preot le adresa celor care-l urmau în activitatea sa apostolică: „când contemplați Ostia Sfânta, expusă în ostensoriu pe altar, gândiți-vă cât de mare este Iubirea. Bunătatea lui Cristos. Eu mi le explic gândindu-mă la iubirea mea pentru voi. Dacă aș putea să fiu totodată la lucru departe de voi și să mă aflu și aproape de fiecare dintre voi, cu câtă bucurie aș face-o!“.

„Dar Cristos poate s-o facă. Și El, care ne iubește cu o dragoste infinit superioară celor care se pot afla în inimile pământene, El a rămas acolo pentru ca noi să ne putem mereu uni cu preasfânta Sa Umanitate și pentru a ne ajuta, a ne consola, a ne întări, pentru ca noi să fim credincioși“.

Să nu crezi ca este ușor să faci din viața ta o slujire. O dorință atât de bună trebuie să fie transpusă în fapte, căci „Împărăția Cerurilor nu constă în cuvinte, ci în virtute“, după cum ne spune Apostolul. Și de asemenea pentru că nu este posibil să ajuți în mod statornic pe ceilalți fără sacrificii.

Tot timpul și în orișice, acționează în comuniune cu Biserica: — Obține deci formația spirituală și doctrinală necesară, care să facă din tine o persoană cu raționament drept în opțiunile sale vremelnice, umilă și promptă în a se corecta când observă ca greșește.

— A-ți recunoaște cu loialitate erorile personale este un mod foarte uman și foarte supranatural de a-ți exercita libertatea personală.

Este absolut necesar ca noi să răspândim lumina doctrinei lui Cristos.

Îmbogăţeşte-ţi pregătirea, hrăneşte-te spiritual cu idei limpezi, cu plenitudinea mesajului creştin, ca să poţi comunica şi altora toate acestea.

— Nu aştepta iluminări de la Dumnezeu, căci El nu are nici un motiv să ţi le trimită câtă vreme tu ai la dispoziţie mijloace umane foarte concrete: studiul, munca.

Eroarea nu numai că întunecă mintea, dar și dezbină voințele.

— În schimb „veritas liberabit vos“ — adevărul vă va scăpa de dezbinările ce veștejesc caritatea.

Cauți, cu orice preț, tovărășia unui coleg care abia îți dă bună ziua…

— Continuă pe calea aceasta și nu-l judeca; el își are probabil „motivele“ sale, după cum tu le ai pe ale tale pentru ca să te rogi mai mult pentru el în fiecare zi.

Dacă tu te socoți pe tine însuți ca pe unul care merge în lume în patru labe, pentru ce te miri că ceilalți nu sunt îngeri?

Veghează cu iubire asupra sfintei tale purități… căci o scânteie se stinge mai ușor decât un incendiu. Dar toată silința umană, chiar însoțită de aceste arme necesare, care sunt mortificarea, ciliciul și postul, au într-adevăr puțină valoare fără Tine, Doamne!

Aminteşte-ţi mereu că în orice moment colaborezi la formarea spirituală şi umană a celor care te înconjoară şi a tuturor sufletelor, — preafericita Comuniune a Sfinţilor merge într-adevăr până acolo: când munceşti şi când te odihneşti; când eşti văzut voios sau preocupat; când, la lucru sau pe stradă, te rogi în calitate de copil al lui Dumnezeu şi pacea sufletului tău transpare în afară; când se observă că ai suferit — că ai plâns —, şi iată că zâmbeşti.

Un lucru este sfânta constrângere, și altul violența oarbă sau răzbunarea.

Învățătorul ne-a spus-o: „noi, copiii luminii, de-am putea face binele cu cel puțin cu tot atâta tenacitate și cu aceeași încăpățânare pe care o pun fiii întunericului în propriile lor treburi!

— Nu te plânge: dimpotrivă, lucrează, ca să îneci răul sub abundența binelui.

Falsa caritate aceea care aduce prejudiciu eficacității divine a apostolatului.

Dumnezeu are nevoie de bărbați și de femei puternici, tari, pe care oamenii să se poată sprijini.

Nu trăim pentru lume, nici pentru onoarea noastră, ci pentru cinstea lui Dumnezeu, pentru gloria lui Dumnezeu, pentru servirea lui Dumnezeu; iată ce trebuie să ne impulsioneze.

De când Mântuitorul a întemeiat Biserica, ea a suferit mereu persecuţii. Altădată persecuţiile se făceau pe faţă, astăzi ele se fac în mod mai disimulat. Dar în prezent, ca şi în trecut, Biserica este mereu combătută.

— De aici datoria imperioasă pentru noi de a trăi, zi de zi, ca nişte catolici cu răspundere!

O bună rețetă pentru viața ta: „nu-mi amintesc că exist“. Nu mă gândesc la problemele mele, căci nu-mi rămâne timp pentru mine“.

— Muncă și slujire.

Iată încotro ne îndreaptă inegalabilă bunătate a Maicii noastre, Sfânta Maria: o iubire dusă la extrem în grija pusă pentru îndeplinirea Voinței divine și o totală uitare de sine. Ea era mulțumită să fie acolo unde Dumnezeu o pusese.

— De aceea nimic nu este obișnuit la Ea: nici cel mai mic dintre gesturi. — Reține această lecție!