Duminica in Albis îmi aduce aminte o veche tradiţie pioasă din ţinutul meu. În această zi, în care Liturghia invită la dorirea alimentului spiritual – rationabile, sine dolo lac concupiscite¹, doriţi laptele curat spiritual, fără amestecul niciunei înşelăciuni –, era obiceiul atunci să se ducă sfânta Împărtăşanie bolnavilor – nu era nevoie să fie în stare gravă –, pentru ca aceştia să poată să îndeplinească preceptul pascal.

În unele oraşe mari, fiecare parohie organiza o procesiune euharistică. Îmi amintesc că în anii studenţiei mele era ceva obişnuit să se întâlnească pe bulevardul principal din Zaragoza trei cortegii în care mergeau doar bărbaţi – mii de bărbaţi! – cu făclii mari, aprinse. Oameni robuşti, cu o credinţă mai mare decât acele lumânări care cântăreau multe kilograme.

Când în această noapte m-am trezit de câteva ori, am repetat ca rugăciune jaculatorie, quasi modo geniti infantes²: ca nişte copii nou-născuţi... M-am gândit că această invitaţie a Bisericii ni se potriveşte foarte bine tuturor celor care simţim realitatea filiaţiei divine. Pentru că se cuvine să fim foarte puternici, foarte solizi, cu o hotărâre capabilă să influenţeze mediul în care ne aflăm; şi, cu toate acestea, în faţa lui Dumnezeu, este atât de bine să ne considerăm copiii lui mici!

Suntem fii ai lui Dumnezeu

Quasi modo geniti infantes, rationabile, sine dolo lac concupiscite³: ca şi copiii care abia au venit pe lume, să ţipaţi după laptele pur şi curat al spiritului. Este minunat acest verset din sfântul Petru şi înţeleg foarte bine că, în continuare, Liturghia a adăugat: Exsultate Deo adiutori nostro: iubilate Deo Iacob⁴; Bucuraţi-vă de Dumnezeu, ajutorul nostru; strigaţi Dumnezeului lui Iacob, care este de asemenea Domnul şi Tatăl nostru. Dar mi-ar plăcea ca astăzi, voi şi eu, să medităm nu asupra sfântului sacrament din altar, care smulge din inima noastră cele mai înalte laude pentru Isus; aş vrea ca noi să zăbovim asupra acestei certitudini a filiaţiei divine şi asupra câtorva dintre consecinţele sale, pentru toţi cei care pretind că trăiesc cu strădanie nobilă credinţa lor creştină.