Principalul apostolat pe care noi, creştinii, trebuie să îl realizăm în lume, cea mai bună mărturie a credinţei, este să facem în aşa fel încât în interiorul Bisericii să se respire climatul autenticei carităţi. Când nu ne iubim cu adevărat, când există atacuri, calomnii şi certuri, cine se va simţi atras de cei care susţin că predică vestea bună a evangheliei?

Este foarte uşor, foarte la modă, să spui din gură că iubeşti toate creaturile, credincioase sau necredincioase. Dar dacă acela care vorbeşte astfel îi tratează rău pe fraţii întru credinţă, mă îndoiesc că în comportamentul său ar exista altceva decât o vorbărie ipocrită. În schimb, când iubim în inima lui Cristos pe cei cu care suntem fraţi dintr-un acelaşi Tată, suntem asociaţi în aceeaşi credinţă şi suntem moştenitori ai unei aceleiaşi speranţe¹³, sufletul nostru se măreşte şi arde de năzuinţa ca toţi să se apropie de Domnul nostru.

Vă amintesc exigenţele carităţii şi poate cineva s-ar gândi că lipseşte tocmai această virtute dintre cuvintele pe care tocmai le-am rostit. Nimic mai opus realităţii. Vă pot asigura că, cu o sfântă mândrie şi fără false ecumenisme, m-am umplut de bucurie când la Conciliul Vatican II a prins contur cu reînnoită intensitate această preocupare de a duce adevărul celor care merg departe de unicul drum, cel al lui Isus, pentru că mă mistuie dorinţa ca întreaga omenire să se mântuiască.