Lista numerelor

Amintesc acum – cu siguranţă unii dintre voi au auzit deja acest comentariu al meu la alte meditaţii – acel vis al unui scriitor din secolul de aur castilian. În faţa lui se deschid două drumuri. Unul este larg, pentru căruţe, uşor, cu multe hanuri, magazine şi alte locuri de distracţie şi de odihnă. Pe acolo mergeau oameni călare sau în trăsuri, cu muzică şi râsete – hohote nebune –; se vede o mulţime îmbătată de o desfătare aparentă, efemeră, pentru că acest drum se sfârşeşte într-un abis fără fund. Este calea amatorilor de plăceri lumeşti, a veşnicilor trândavi; afişează o bucurie pe care, în realitate, nu o au; caută cu nesaţ toate comodităţile şi plăcerile...; îi îngrozesc durerea, renunţarea, sacrificiul. Nu vor să ştie nimic despre crucea lui Cristos, cred că este o nebunie. Dar ei sunt cei nebuni: sclavi ai invidiei, ai lăcomiei, ai senzualităţii, sfârşesc rău şi târziu îşi dau seama că şi-au vândut, pentru o bagatelă searbădă, fericirea pământească şi veşnică. Ne avertizează Domnul: Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi părăseşte viaţa pentru mine o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁹?.

Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi.

Ce contează că ne împiedicăm, dacă în durerea căderii găsim energia care ne ridică din nou şi ne impulsionează să mergem mai departe cu reînnoit avânt? Să nu uitaţi că sfânt nu este cel care nu cade, ci cel care se ridică mereu, cu umilinţă şi cu sfântă încăpăţânare. Dacă în cartea Înţelepciunii se spune că dreptul cade de şapte ori pe zi¹⁰, tu şi eu – biete creaturi – nu trebuie să ne mirăm, nici să ne descurajăm în faţa propriilor mizerii personale, în faţa şovăielilor noastre, pentru că vom continua să mergem înainte, dacă ne căutăm forţa în acela care ne-a promis: Veniţi la mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura¹¹. Mulţumesc, Doamne, quia tu es, Deus, fortitudo mea¹², pentru că ai fost mereu tu, şi doar tu, Dumnezeul meu, puterea mea, refugiul meu, sprijinul meu.

Dacă vrei cu adevărat să progresezi în viaţa ta interioară, fii umil. Caută constant, cu încredere, ajutorul Domnului şi al Maicii sale binecuvântate, care este şi mama ta. Cu seninătate, liniştit, oricât de mult doare rana încă necicatrizată de la ultima ta căzătură, îmbrăţişează din nou crucea şi spune: Doamne, cu ajutorul tău, voi lupta ca să nu mă opresc, voi răspunde cu fidelitate la invitaţiile tale, fără teamă de pantele abrupte, nici de aparenta monotonie a muncii obişnuite, nici de ciulinii şi de pietrişul drumului. Îmi ajunge că mă asistă milostivirea ta şi că la sfârşit voi găsi fericirea eternă, bucuria şi dragostea în vecii vecilor.

Apoi, în timpul aceluiaşi vis, acel scriitor a descoperit o a treia cale: strâmtă, plină de asperităţi şi de pante dure, ca şi a doua. Pe acolo mergeau unii, trecând prin mii de cazne, cu o atitudine solemnă şi maiestuoasă. Cu toate acestea, sfârşeau în acelaşi hău oribil spre care ducea prima cale. Este drumul pe care o iau ipocriţii, cei cărora le lipseşte rectitudinea intenţiei, cei care sunt mânaţi de un fals zel, cei care pervertesc lucrările divine amestecându-le cu egoisme temporale. Este o neghiobie să începi o lucrare dificilă cu scopul de a fi admirat; să respecţi poruncile Domnului cu un efort susţinut, dar să aspiri la o recompensă pământească. Cel care, prin exercitarea virtuţilor, pretinde beneficii omeneşti, este ca acela care vinde un obiect preţios pe mai nimic: ar putea să câştige cerul şi, în schimb, se mulţumeşte cu o preamărire efemeră... De aceea se spune că speranţele ipocriţilor sunt ca pânza de păianjen: atâta efort pentru a o ţese, iar la sfârşit o ia dintr-o suflare vântul morţii¹³.

Poate că până în acest moment nu ne-am simţit îndemnaţi să urmăm atât de îndeaproape paşii lui Cristos. Poate nu am înţeles că putem uni micile noastre renunţări cu sacrificiul lui ispăşitor; pentru păcatele noastre, pentru păcatele omului din toate epocile, pentru această lucrare stricată de Lucifer care continuă să-i opună lui Dumnezeu acel non serviam! al său. Cum vom îndrăzni să spunem fără ipocrizie: Doamne, mă dor ofensele care rănesc inima ta binevoitoare, dacă nu ne hotărâm să ne privăm de un nimic sau să oferim un sacrificiu minuscul pentru slava dragostei sale? Penitenţa – adevărata reparaţie – ne lansează pe drumul încredinţării, al carităţii. Dăruirea pentru a repara şi caritate pentru a-i ajuta pe ceilalţi, la fel cum Cristos ne-a ajutat pe noi.

De acum înainte, grăbiţi-vă să iubiţi. dragostea ne va împiedica plângerile, protestele. Pentru că deseori suportăm contrarietăţile, da; dar ne plângem; şi atunci, pe lângă faptul că pierdem harul lui Dumnezeu, îi retezăm calea pentru viitoare cerinţe. Hilarem enim datorem diligit Deus²⁴. Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie, cu spontaneitatea care se naşte dintr-o inimă îndrăgostită, fără zarva celui care se dăruieşte ca şi cum ar face o favoare.

Importanţa luptei

Trebuie să vă previn asupra unei capcane, pe care nu neglijează să o folosească satana – acesta nu ia vacanţă! – pentru a ne alunga pacea. Poate în vreo clipă se insinuează îndoiala, tentaţia de a gândi că se dă înapoi lamentabil sau că abia se avansează; până când capătă forţă convingerea că, în pofida efortului de a ne face mai buni, ne înrăim. Vă asigur că, de obicei, această judecată pesimistă reflectă doar o falsă iluzie, o înşelăciune pe care este bine să o respingem. Se întâmplă de obicei, în aceste cazuri, că sufletul devine mai atent, conştiinţa mai fină, dragostea mai exigentă; sau, se întâmplă că acţiunea harului iluminează cu mai mare intensitate, şi sar în ochi atâtea detalii care, în penumbră, ar trece neobservate. Orice ar fi, trebuie să examinăm atent aceste nelinişti, pentru că Domnul, cu lumina sa, ne cere mai multă umilinţă sau mai multă generozitate. Amintiţi-vă că providenţa lui Dumnezeu ne conduce fără pauze, şi nu-şi micşorează ajutorul său – cu miracole măreţe şi cu miracole mărunte – pentru a-şi duce înainte fiii.

Militia est vita hominis super terram, et sicut dies mercenarii, dies eius²⁵, viaţa omului pe pământ este ca un serviciu militar şi zilele lui trec cu povara muncii. Nimeni nu scapă de acest imperativ; nici leneşii care nu vor şi întârzie să înţeleagă. Ei dezertează din rândurile lui Cristos şi se avântă în alte bătălii pentru a-şi satisface trândăvia, vanitatea, ambiţiile meschine; ajung sclavi ai capriciilor lor.

Dacă lupta este în natura creaturii umane, să încercăm să ne îndeplinim obligaţiile noastre cu tenacitate, rugându-ne şi muncind cu bunăvoinţă, cu intenţie dreaptă, cu privirea aţintită asupra a ceea ce vrea Dumnezeu. Astfel se vor umple năzuinţele noastre de dragoste, şi vom progresa în drumul spre sfinţenie, chiar dacă la sfârşitul zilei vom vedea că încă mai avem de parcurs o mare distanţă.

Reînnoiţi în fiecare dimineaţă, cu un serviam! hotărât – te voi sluji, Doamne! – hotărârea de a nu ceda, de a nu cădea în lenevie sau în neglijenţă, să înfruntăm îndatoririle cu mai multă speranţă, cu mai mult optimism, convinşi că dacă din vreo încăierare ieşim învinşi, putem depăşi această cădere cu un act de dragoste sinceră.

Să nu credem că, pe această cale a contemplaţiei, patimile s-ar fi atenuat definitiv. Ne-am înşela dacă am crede că năzuinţa de a-l căuta pe Cristos, realitatea întâlnirii cu el şi a relaţiei cu el, dulceaţa dragostei sale, ne transformă în persoane impecabile. Deşi nu vă lipseşte experienţa, lăsaţi-mă totuşi să vă amintesc acest lucru. Duşmanul lui Dumnezeu şi al omului, Satana, nu se dă bătut, nu se odihneşte. Şi ne asediază, inclusiv atunci când sufletul arde aprins de dragoste pentru Dumnezeu. Ştie că atunci căderea este mai dificil să se producă, dar că – dacă reuşeşte să facă în aşa fel încât creatura să-l ofenseze pe Domnul său, oricât de puţin – va putea lansa asupra acelei conştiinţe grava ispită a deznădejdii.

Dacă vreţi să învăţaţi din experienţa unui biet preot care nu pretinde să vorbească despre altceva decât despre Dumnezeu, vă sfătuiesc ca, atunci când carnea încearcă să-şi recupereze privilegiile pierdute sau mândria – care este şi mai rea – se revoltă şi se înfurie, grăbiţi-vă să vă adăpostiţi în aceste divine răni pe care, în trupul lui Cristos, le-au deschis cuiele care l-au prins pe cruce şi lancea care i-a străpuns pieptul. Faceţi aşa cum simţiţi: descărcaţi în rănile Domnului toată această dragoste omenească... şi această dragoste divină. Aceasta înseamnă a aspira la uniune, a te simţi frate al lui Cristos, de acelaşi sânge cu el, fiu al aceleiaşi mame, pentru că este ea cea care ne-a dus la Isus.