Lista numerelor

Dumnezeu ne vrea sfinţi

Voi şi eu facem parte din familia lui Cristos, pentru că el ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea lui prin dragoste, el ne-a rânduit mai dinainte pentru înfiere prin Isus Cristos, pentru sine, după buna plăcere a voii sale⁵. Această alegere gratuită, pe care am primit-o de la Domnul, ne indică un scop bine determinat: sfinţenia personală, după cum ne repetă insistent sfântul Paul: Haec est voluntas Dei: sanctificatio vestra⁶, aceasta este voinţa lui Dumnezeu: sfinţirea voastră. Să nu uităm, prin urmare: suntem în ţarcul Învăţătorului, pentru a cuceri această culme.

Nu îmi iese din minte o întâmplare – a trecut deja mult timp de atunci –, când am fost să mă rog în catedrala din Valencia şi am trecut prin faţa mormântului venerabilului Riadaura. Mi s-a povestit atunci că acest preot, când era foarte bătrân, a fost întrebat: Câţi ani aveţi? El, foarte convins, a răspuns în dialectul valencian: Poquets, Puţini! Cei pe care i-am petrecut slujindu-l pe Domnul. Pentru mulţi dintre voi, încă se mai numără pe degetele unei singure mâini anii de când v-aţi hotărât să îl urmaţi pe Domnul nostru, să îl slujiţi în mijlocul lumii, în mediul vostru şi prin propria profesiune sau meserie. Nu contează prea mult acest detaliu; interesează, în schimb, să înscriem cu litere de foc în suflet certitudinea că invitaţia la sfinţenie, adresată de Isus Cristos tuturor oamenilor, fără excepţie, îi cere fiecăruia să îşi cultive viaţa interioară, să practice zilnic virtuţile creştine; şi nu în orice fel, nici într-un mod deosebit, nici măcar în mod excelent: trebuie să ne forţăm străduindu-ne până la eroism, în sensul cel mai puternic şi mai tranşant al expresiei.

Ţinta pe care v-o propun – mai bine spus, cea pe care ne-o arată Dumnezeu tuturor – nu este un miraj sau un ideal de neatins: aş putea să vă dau atâtea exemple concrete de femei şi bărbaţi obişnuiţi, ca voi şi ca mine, care l-au întâlnit pe Isus care trece quasi in oculto, cam pe ascuns⁷, pe la răscrucile aparent cele mai comune, şi s-au hotărât să îl urmeze, îmbrăţişând cu dragoste crucea fiecărei zile⁸. În această epocă de prăbuşire generală, de cedări şi de descurajări, sau de libertinaj şi de anarhie, mi se pare încă şi mai actuală acea convingere simplă şi profundă pe care, la începutul activităţii mele sacerdotale şi mereu, am vrut arzător să o comunic lumii întregi: Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi.

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Voi continua această discuţie în faţa lui Dumnezeu cu o notă pe care am folosit-o cu ani în urmă şi care îşi păstrează actualitatea. Am primit atunci o cugetare a sfintei Tereza din Avila: Totul este nimic şi mai puţin decât nimic, tot ce se face şi nu îl mulţumeşte pe Dumnezeu¹⁷. Înţelegeţi de ce un suflet nu se mai bucură de pace şi de linişte atunci când se îndepărtează de scopul său, când uită că Dumnezeu l-a creat pentru sfinţenie? Străduiţi-vă să nu pierdeţi niciodată această perspectivă supranaturală, nici în momentul distracţiei sau al odihnei, la fel de necesare în viaţa fiecăruia ca şi munca.

Puteţi să ajungeţi pe culmi în domeniul vostru profesional, puteţi să dobândiţi cel mai răsunător triumf, ca rod al acestei libere iniţiative pe care o exercitaţi în activităţile temporale; dar, dacă părăsiţi acest simţ supranatural care trebuie să conducă orice faptă omenească a noastră, aţi rătăcit lamentabil drumul.

Dar să revenim la tema noastră. V-am spus mai înainte că puteţi să dobândiţi cele mai spectaculoase succese în domeniul social, în acţiunile publice, în domeniul profesional, dar, dacă nu aveţi grijă de viaţa interioară şi vă îndepărtaţi de Dumnezeu, în final aţi eşua total. În faţa lui Dumnezeu, iar asta este ceea ce, în definitiv, contează, obţine victoria cel care se luptă ca să se poarte ca un creştin autentic: o soluţie intermediară nu încape. Din acest motiv cunoaşteţi atâţia care, judecând din punct de vedere omenesc situaţia lor, ar trebui să fie foarte fericiţi şi, cu toate acestea, duc o existenţă plină de nelinişte, de amărăciune; s-ar părea că ne dau bucurie, dar dacă scrijeliţi un pic în sufletul lor descoperiţi un gust groaznic, mai amar decât fierea. Asta nu ni se va întâmpla niciunuia dintre noi dacă încercăm cu adevărat să îndeplinim constant voinţa lui Dumnezeu, să-l mărim, să-l lăudăm şi să-i extindem domnia asupra tuturor creaturilor.

În corabia lui Cristos

Ca şi Domnului nostru, şi mie îmi place foarte mult să vorbesc despre corăbii şi despre plase de pescuit, pentru ca toţi să extragem din aceste scene evanghelice intenţii ferme şi exacte. Ne povesteşte sfântul Luca în evanghelia sa că nişte pescari îşi spălau şi îşi strângeau plasele pe malul lacului Genezaret. Isus se apropie de acele corăbii trase lângă mal şi se urcă într-una dintre ele, cea a lui Simon. Cu câtă naturaleţe urcă Învăţătorul în corabia fiecăruia dintre noi! pentru a ne complica viaţa, cum se repetă pe un ton plângăcios, pe aici. Cu voi şi cu mine s-a întâlnit Domnul pe drumul nostru, pentru a ne complica delicat, cu dragoste, existenţa.

După ce predică din corabia lui Petru, le spune pescarilor: Duc in altum, et laxate retia vestra in capturam! Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuit²⁵! Încrezători în cuvântul lui Cristos, ascultă şi obţin acea pescuire minunată. Şi, privindu-l pe Petru, care, la fel ca şi sfântul Iacob şi Ioan, nu conteneau să se uimească, Domnul îi explică: Nu te teme; de acum încolo vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat toate şi au mers după el²⁶.

Corabia ta – talentele tale, aspiraţiile tale, realizările tale – nu valorează nimic, dacă nu o laşi la dispoziţia lui Isus Cristos, dacă nu permiţi ca el să poată intra acolo cu deplină libertate, dacă o transformi în idol. Tu singur, cu corabia ta, dacă te desprinzi de Învăţător, supranatural vorbind, mergi drept spre naufragiu. Doar dacă admiţi, cauţi prezenţa şi conducerea Domnului, vei fi la adăpost de furtuni şi de răsturnările vieţii. Pune totul în mâinile lui Dumnezeu: fie ca gândurile tale, aventurile bune din imaginaţia ta, ambiţiile tale omeneşti nobile, iubirile tale curate, să treacă prin inima lui Cristos. Altfel, mai devreme sau mai târziu, se vor scufunda împreună cu egoismul tău.

În cazul în care consimţi ca Dumnezeu să domnească peste nava ta, ca el să fie stăpânul, ce siguranţă!..., chiar şi atunci când pare că este absent, că a adormit, că nu-i pasă, şi apare furtuna în mijlocul tenebrelor celor mai întunecate. Povesteşte sfântul Marcu că în aceste împrejurări se aflau apostolii; iar Isus a văzut pe ucenici că se muncesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă. Şi într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare... Îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi! Apoi s-a suit la ei în corabie şi vântul s-a potolit²⁷.

Fiii mei, se întâmplă atâtea lucruri pe pământ...! Aş putea să vă povestesc despre durerile, suferinţele, maltratările, despre martiriul – în deplinul sens al cuvântului –, despre eroismul multor suflete. În ochii noştri, în mintea noastră, încolţeşte uneori impresia că Isus doarme, că nu ne aude; dar sfântul Luca povesteşte cum se purta Domnul cu ai săi: Şi, pe când ei vâsleau, Isus a adormit. Pe lac s-a stârnit un vârtej de vânt, corabia se umplea cu apă şi erau în primejdie. Şi venind la el, l-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim! Dar el, sculându-se, a certat vântul şi valurile înfuriate, care s-au potolit şi s-a făcut linişte. Apoi a zis ucenicilor săi: Unde vă este credinţa²⁸?

Dacă ne dăm, el ni se dă. Trebuie să avem încredere deplină în Învăţător, trebuie să ne abandonăm în mâinile lui fără zgârcenie; să-i arătăm, cu lucrările noastre, că barca este a lui; că vrem să dispună după placul lui de tot ce ne aparţine.

Închei, cerând mijlocirea sfintei Maria, cu aceste hotărâri: să trăim din credinţă; să perseverăm cu speranţă; să rămânem nedezlipiţi de Isus Cristos; să-l iubim cu adevărat, cu adevărat, cu adevărat; să parcurgem şi să savurăm aventura noastră de iubire, pentru că îndrăgostiţi de Dumnezeu suntem; să lăsăm ca Isus Cristos să intre în sărmana noastră barcă şi să ia în stăpânire sufletul nostru, ca Domn şi Stăpân; să-i arătăm cu sinceritate că ne vom strădui să ne menţinem mereu în prezenţa lui, zi şi noapte, pentru că el ne-a chemat la credinţă: Ecce ego quia vocasti me²⁹!, şi venim în ţarcul său, atraşi de chemările şi fluierăturile lui de bun păstor, cu certitudinea că doar sub privirea lui vom întâlni adevărata fericire trecătoare şi eternă.

Suntem mişcaţi, inima ne tresaltă puternic când ascultăm cu atenţie acel strigăt al sfântului Paul: Voinţa lui Dumnezeu este să vă sfinţiţi¹. Azi, încă o dată, îmi propun mie, şi vă amintesc, de asemenea, şi vouă, şi omenirii întregi: Aceasta este voinţa lui Dumnezeu, să fim sfinţi.

Pentru a linişti sufletele cu autentică pace, pentru a transforma pământul, pentru a-l căuta în lume şi prin intermediul lucrurilor din lume pe Dumnezeu, Domnul nostru, este indispensabilă sfinţenia personală. În discuţiile mele cu oameni din atâtea ţări şi din mediile sociale cele mai diferite, deseori sunt întrebat: Şi ce ni se spune celor căsătoriţi? Ce se spune celor care lucrează pământul? Ce, văduvelor? Ce, tinerilor?

Răspund sistematic că am un singur fel de mâncare. Şi obişnuiesc să subliniez că Isus Cristos, Domnul nostru, a predicat vestea cea bună pentru toţi, fără nicio deosebire. Un singur fel de mâncare şi o singură hrană: Mâncarea mea este să fac voia celui care m-a trimis şi să-i îndeplinesc lucrarea². Pe fiecare ne cheamă la sfinţenie, de la fiecare cere dragoste: tineri şi bătrâni, burlaci şi căsătoriţi, sănătoşi şi bolnavi, culţi şi ignoranţi, oriunde ar lucra, oriunde s-ar afla. Există un singur mod de a creşte în familiaritatea şi înţelegerea cu Dumnezeu: să ne adresăm lui, în rugăciune, să vorbim cu el, să îi arătăm – de la inimă la inimă – ataşamentul nostru.