Lista numerelor

Importanţa luptei

Trebuie să vă previn asupra unei capcane, pe care nu neglijează să o folosească satana – acesta nu ia vacanţă! – pentru a ne alunga pacea. Poate în vreo clipă se insinuează îndoiala, tentaţia de a gândi că se dă înapoi lamentabil sau că abia se avansează; până când capătă forţă convingerea că, în pofida efortului de a ne face mai buni, ne înrăim. Vă asigur că, de obicei, această judecată pesimistă reflectă doar o falsă iluzie, o înşelăciune pe care este bine să o respingem. Se întâmplă de obicei, în aceste cazuri, că sufletul devine mai atent, conştiinţa mai fină, dragostea mai exigentă; sau, se întâmplă că acţiunea harului iluminează cu mai mare intensitate, şi sar în ochi atâtea detalii care, în penumbră, ar trece neobservate. Orice ar fi, trebuie să examinăm atent aceste nelinişti, pentru că Domnul, cu lumina sa, ne cere mai multă umilinţă sau mai multă generozitate. Amintiţi-vă că providenţa lui Dumnezeu ne conduce fără pauze, şi nu-şi micşorează ajutorul său – cu miracole măreţe şi cu miracole mărunte – pentru a-şi duce înainte fiii.

Militia est vita hominis super terram, et sicut dies mercenarii, dies eius²⁵, viaţa omului pe pământ este ca un serviciu militar şi zilele lui trec cu povara muncii. Nimeni nu scapă de acest imperativ; nici leneşii care nu vor şi întârzie să înţeleagă. Ei dezertează din rândurile lui Cristos şi se avântă în alte bătălii pentru a-şi satisface trândăvia, vanitatea, ambiţiile meschine; ajung sclavi ai capriciilor lor.

Dacă lupta este în natura creaturii umane, să încercăm să ne îndeplinim obligaţiile noastre cu tenacitate, rugându-ne şi muncind cu bunăvoinţă, cu intenţie dreaptă, cu privirea aţintită asupra a ceea ce vrea Dumnezeu. Astfel se vor umple năzuinţele noastre de dragoste, şi vom progresa în drumul spre sfinţenie, chiar dacă la sfârşitul zilei vom vedea că încă mai avem de parcurs o mare distanţă.

Reînnoiţi în fiecare dimineaţă, cu un serviam! hotărât – te voi sluji, Doamne! – hotărârea de a nu ceda, de a nu cădea în lenevie sau în neglijenţă, să înfruntăm îndatoririle cu mai multă speranţă, cu mai mult optimism, convinşi că dacă din vreo încăierare ieşim învinşi, putem depăşi această cădere cu un act de dragoste sinceră.

Să începem cu rugăciuni vocale, pe care mulţi le-am repetat de când eram copii: sunt fraze înflăcărate şi simple, adresate lui Dumnezeu şi mamei sale, care este mama noastră. Încă, dimineaţa şi seara, în fiecare zi, de obicei, reînnoiesc acea rugăciune de oferire pe care am învăţat-o de la părinţii mei: O, Marie, o, mama mea! Mă ofer în întregime ţie. Şi, ca dovadă a devotamentului meu filial, îţi consacru în această zi ochii mei, urechile mele, limba mea, inima mea... Nu este acesta – într-un fel – un început de contemplaţie, demonstraţie evidentă de abandon încrezător? Ce îşi povestesc cei care se iubesc, când se întâlnesc? Cum se comportă? Sacrifică tot ceea ce sunt şi ceea ce au pentru persoana pe care o iubesc.

Mai întâi o iaculatorie, apoi alta, şi alta..., până când pare insuficientă această fervoare, întrucât cuvintele sunt prea sărace...: şi se trece la intimitatea divină, la privirea lui Dumnezeu fără odihnă şi fără a obosi. Trăim atunci ca nişte captivi, ca nişte prizonieri. În timp ce îndeplinim, cu cea mai mare perfecţiune posibilă, date fiind greşelile şi limitările noastre, îndatoririle proprii condiţiei noastre şi funcţiei noastre, sufletul aspiră să se elibereze. Se îndreaptă spre Dumnezeu, ca fierul atras de forţa magnetului. Începem să îl iubim pe Isus într-o formă mai eficientă, cu o dulce înfiorare.