Lista numerelor

Îmi vei spune, poate: şi pentru ce ar trebui să mă străduiesc? Nu îţi răspund eu, ci sfântul Paul: Dragostea lui Cristos ne constrânge¹⁰. Întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale. De la începuturile Opus Dei mi-am manifestat marea mea râvnă repetând neobosit, pentru sufletele generoase care se vor hotărî să-l traducă în fapte, acel strigat al lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi¹¹. Ne vor cunoaşte tocmai prin asta, întrucât caritatea este punctul de plecare al oricărei activităţi a unui creştin.

El, care este puritatea însăşi, ne asigură că discipolii lui nu vor fi recunoscuţi după curăţenia vieţii lor. El, care este austeritatea, care nu are nici măcar o piatră pe care să îşi culce capul¹², care a petrecut atâtea zile în post şi meditaţie¹³, nu le spune apostolilor: Vă vor recunoaşte ca aleşi ai mei pentru că nici nu mâncaţi, nici nu beţi.

Viaţa curată a lui Cristos era – cum a fost şi va fi în toate epocile – o palmă pentru acea societate de atunci, care era, ca şi acum, deseori, atât de putredă. Sobrietatea lui, altă lovitură de bici pentru cei care erau într-un banchet continuu, provocându-şi voma după ce mâncau, ca să poată să continue să mănânce, împlinind până la ultima literă cuvintele lui Saul: Îşi transformă pântecele într-un zeu¹⁴.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Trebuie să fim exigenţi cu noi în viaţa cotidiană, cu scopul de a nu inventa false probleme, nevoi artificiale care până la urmă apar din îngâmfare, din capriciu, dintr-un spirit comod şi leneş. Trebuie să mergem la Dumnezeu cu pas rapid, fără greutăţi inventate, nici piedici care să îngreuneze mersul. Tocmai pentru că sărăcia de spirit nu constă în a nu avea, ci în a fi cu adevărat desprinşi, trebuie să rămânem atenţi să nu ne înşelăm cu motive imaginare de forţă majoră. Căutaţi ceea ce este suficient, căutaţi ceea ce ajunge. Şi să nu vreţi mai mult. Ceea ce depăşeşte, este împovărare, nu uşurare; apăsare, în loc de înălţare²⁹.

Dând aceste sfaturi, nu pornesc de la situaţii ciudate, anormale sau complicate. Ştiu pe cineva care folosea, ca semne de carte, nişte hârtii pe care scria rugăciuni jaculatorii care îl ajutau să se menţină în prezenţa lui Dumnezeu. Şi i s-a trezit dorinţa de a păstra cu dragoste acea comoară, până când şi-a dat seama că se agăţa de acele hârtii fără valoare. Vedeţi ce model de virtute! Nu mă deranjează să vă arăt toate mizeriile mele, dacă v-ar folosi la ceva. M-am dat de gol un pic, pentru că, poate şi ţie ţi se întâmplă ceva asemănător: cărţile tale, hainele tale, masa ta..., idolii tăi mărunţi.

În cazuri ca acestea, vă recomand să vă consultaţi cu directorul vostru spiritual, fără infantilism sau scrupule. Uneori, va fi suficientă, ca remediu, mica mortificare de a renunţa la a folosi ceva pentru o scurtă perioadă. Sau, în altă ordine de idei, nu se întâmplă nimic dacă într-o zi renunţi la mijlocul de transport pe care îl foloseşti de obicei şi dai de pomană suma pe care ai cheltui-o, chiar dacă sunt foarte puţini bani. În orice caz, dacă ai spiritul desprinderii, nu vei înceta să descoperi ocazii continue, discrete şi eficiente de a-l practica.

După ce mi-am deschis sufletul în faţa voastră, trebuie să vă mărturisesc de asemenea că am un ataşament la care nu aş vrea să renunţ niciodată: cel de a vă iubi cu adevărat pe toţi. Am învăţat asta de la cel mai bun Învăţător, şi mi-ar plăcea să-i urmez cu cea mai mare fidelitate exemplul, iubind fără limite sufletele, începând cu cele care mă înconjoară. Nu vă mişcă această caritate arzătoare – această duioşie! – a lui Isus Cristos, pe care o foloseşte evanghelistul pentru a-l desemna pe unul dintre discipolii săi: Quem diligebat Iesus³⁰; Acela pe care îl iubea Isus.