Lista numerelor

Valoarea exemplară a vieţii profesionale

Trebuie să evităm eroarea de a considera că apostolatul se reduce la mărturia unor practici de evlavie. Tu şi eu suntem creştini, dar, în acelaşi timp şi neîntrerupt, cetăţeni şi lucrători, cu nişte obligaţii clare pe care trebuie să le îndeplinim în mod exemplar, dacă vrem cu adevărat să ne sfinţim. Isus Cristos este cel care ne îndeamnă: Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii nu aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic; şi luminează tuturor celor ce sunt în casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri¹³.

Munca profesională – oricare ar fi ea – se transformă într-un candelabru care îi luminează pe colegii şi pe prietenii voştri. De aceea, obişnuiesc să le repet celor care devin credincioşi lui Opus Dei, iar afirmaţia este valabilă pentru toţi cei care mă ascultă: Ce-mi pasă dacă mi se spune că cutărică este un bun fiu al meu – un bun creştin –, dar un pantofar nepriceput! Dacă nu se străduieşte să îşi înveţe bine meseria sau să o facă cu grijă nu va putea să o sfinţească şi nici să o dăruiască Domnului; iar sfinţirea muncii obişnuite constituie axul adevăratei spiritualităţi pentru cei care – scufundaţi în realităţile temporale – suntem hotărâţi să avem o legătură strânsă cu Dumnezeu.

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Convinşi că Dumnezeu se află peste tot, noi cultivăm ogoarele preamărindu-l pe Dumnezeu, străbatem mările şi facem toate celelalte meserii ale noastre cântându-i milostivirea¹⁸. Astfel, suntem uniţi cu Dumnezeu în orice moment. Chiar şi când sunteţi izolaţi, scoşi din mediul vostru obişnuit – ca acei tineri în tranşee –, trăiţi în harul lui Dumnezeu, prin intermediul muncii personale şi sârguincioase, continue, pe care aţi ştiut s-o transformaţi în rugăciune, pentru că aţi început-o şi aţi încheiat-o în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.

Dar să nu uitaţi că sunteţi şi în prezenţa oamenilor şi că se aşteaptă de la voi – de la tine! – o mărturie creştină. De aceea, în profesiunea noastră, în ceea ce este omenesc, trebuie să lucrăm în aşa fel încât să nu ne fie ruşine dacă ne văd muncind cei care ne cunosc şi ne iubesc, nici să nu le dăm motive să roşească. Dacă vă comportaţi conform acestui spirit pe care încerc să vi-l transmit, nu îi veţi face de ruşine pe cei care au încredere în voi, nici nu vă veţi înroşi de jenă; şi nici nu veţi păţi ca acel om din parabolă, care şi-a propus să ridice un turn: După ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi şi toţi cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el, zicând: Omul acesta a început să zidească şi n-a putut termina¹⁹!.

Vă asigur că, dacă nu pierdeţi perspectiva supranaturală, vă veţi încununa treaba voastră, veţi termina catedrala voastră, până la a pune ultima piatră.

Se întâmplă totuşi ca unii – sunt buni, cumsecade – să dea asigurări, prin cuvinte, că aspiră să răspândească idealul frumos al credinţei noastre, dar, în practică, se mulţumesc cu un comportament profesional uşuratic, neglijent: par nişte aiuriţi. Dacă ne întâlnim cu aceşti creştini din gură, trebuie să îi ajutăm cu dragoste şi cu claritate; să recurgem, când este nevoie, la acest remediu evanghelic al corectării fraterne: Dacă un om ar cădea în vreo greşeală, voi care sunteţi duhovniceşti să-l îndreptaţi cu duhul blândeţii; şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu. Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos²³. Şi, dacă la mărturia lor de catolici practicanţi se adaugă alte motive: mai mulţi ani, mai multă experienţă sau responsabilitate, atunci cu şi mai mult temei trebuie să vorbim cu ei, trebuie să încercăm să se schimbe, ca să lucreze cu mai multă seriozitate, îndrumându-i ca un părinte bun, ca un învăţător, fără să umilim.

Învăţăm mult dacă medităm în tihnă asupra comportamentului sfântului Paul: Voi înşivă ştiţi ce trebuie să faceţi ca să ne urmaţi; căci noi n-am umblat în neorânduială între voi; n-am mâncat fără plată pâinea nimănui, ci, lucrând din greu şi obosindu-ne, am muncit noapte şi zi, ca să nu fim povară nimănui dintre voi. Nu că n-am fi avut dreptul acesta, dar am vrut să vă dăm noi înşine un exemplu, ca să ne urmaţi. Căci atunci când eram la voi vă porunceam: Cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce²⁴!.

Din dragoste pentru Dumnezeu, din dragoste pentru suflete şi pentru a corespunde vocaţiei noastre de creştini, trebuie să dăm un exemplu. Pentru a nu scandaliza, pentru a nu provoca nici măcar o urmă de suspiciune că fiii lui Dumnezeu sunt leneşi sau nu folosesc la nimic, pentru a nu fi cauza exemplului rău..., voi trebuie să vă străduiţi să oferiţi prin comportamentul vostru dreapta măsură, talantul bun al unui om responsabil. Atât ţăranul care ară pământul în timp ce îşi înalţă continuu inima la Dumnezeu, cât şi tâmplarul, fierarul, funcţionarul, intelectualul – toţi creştinii –, trebuie să fie modele pentru colegii lor, fără orgoliu, pentru că rămâne foarte clară în sufletele noastre convingerea că doar dacă ne bazăm pe el vom reuşi să obţinem victoria: noi, singuri, nu putem ridica nici un pai de pe pământ²⁵.

De aceea, fiecare, în îndatorirea pe care o are, în locul pe care îl ocupă în societate, trebuie să simtă obligaţia de a face o lucrare a lui Dumnezeu, care să semene în toate părţile pacea şi bucuria Domnului. Creştinul perfect duce mereu cu sine seninătate şi bucurie. Seninătate, pentru că se simte în prezenţa lui Dumnezeu; bucurie, pentru că se vede înconjurat de darurile sale. Un astfel de creştin este într-adevăr un personaj real, un preot sfânt al lui Dumnezeu²⁶.