Lista numerelor

Voi continua această discuţie în faţa lui Dumnezeu cu o notă pe care am folosit-o cu ani în urmă şi care îşi păstrează actualitatea. Am primit atunci o cugetare a sfintei Tereza din Avila: Totul este nimic şi mai puţin decât nimic, tot ce se face şi nu îl mulţumeşte pe Dumnezeu¹⁷. Înţelegeţi de ce un suflet nu se mai bucură de pace şi de linişte atunci când se îndepărtează de scopul său, când uită că Dumnezeu l-a creat pentru sfinţenie? Străduiţi-vă să nu pierdeţi niciodată această perspectivă supranaturală, nici în momentul distracţiei sau al odihnei, la fel de necesare în viaţa fiecăruia ca şi munca.

Puteţi să ajungeţi pe culmi în domeniul vostru profesional, puteţi să dobândiţi cel mai răsunător triumf, ca rod al acestei libere iniţiative pe care o exercitaţi în activităţile temporale; dar, dacă părăsiţi acest simţ supranatural care trebuie să conducă orice faptă omenească a noastră, aţi rătăcit lamentabil drumul.

Permiteţi-mi o scurtă digresiune, care se potriveşte perfect în acest caz. Niciodată nu l-am întrebat pe niciunul dintre cei care s-au apropiat de mine ce crede despre politică: nu mă interesează! Vă arăt, cu această normă a comportamentului meu, o realitate care este foarte profund înrădăcinată în esenţa Opus Dei, căreia, prin harul şi milostivirea divină, m-am dedicat complet, pentru a sluji sfânta Biserică. Nu mă interesează această temă pentru că, fiind creştini, vă bucuraţi de cea mai deplină libertate, cu responsabilitatea personală care rezultă, pentru a interveni, cum vă place mai bine, în probleme de ordin politic, social, cultural etc. fără alte limite decât cele pe care ni le pune magisteriul Bisericii. Mă preocupă doar – pentru binele sufletelor voastre –, dacă depăşiţi aceste limite, pentru că atunci aţi crea o opoziţie netă între credinţa pe care afirmaţi că o practicaţi şi lucrările voastre, iar atunci v-aş avertiza asupra acestui lucru. Acest respect sacrosant pentru opţiunile voastre, atâta timp cât nu se îndepărtează de legea lui Dumnezeu, nu îl înţeleg cei care ignoră adevăratul concept al libertăţii pe care ne-a câştigat-o Cristos pe cruce, qua libertate Christus nos liberavit, Cristos ne-a eliberat ca să fim liberi¹⁸, cei sectari ai unei extreme sau a alteia: cei care pretind să impună drept dogme opiniile lor temporale; sau cei care îl degradează pe om, negând valoarea credinţei, lăsând-o la mila erorilor cele mai brutale.

Libertate şi dăruire

Iubirea lui Dumnezeu este o iubire geloasă; nu este satisfăcută dacă mergem la întâlnirea cu el cu condiţii: aşteaptă cu nerăbdare ca noi să dăm totul, să nu păstrăm în inimă unghere ascunse, în care nu ajung încântarea şi bucuria harurilor şi ale darurilor supranaturale. Poate vă gândiţi: a răspunde „da” acestei iubiri exclusive nu înseamnă, oare, pierderea libertăţii?

Cu ajutorul Domnului care prezidează acest timp de rugăciune, cu lumina lui, sper că pentru voi şi pentru mine rămâne încă şi mai bine definită această temă. Fiecare dintre noi a experimentat uneori că a-l sluji pe Cristos Domnul nostru înseamnă durere şi oboseală. A nega această realitate ar presupune că nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. Sufletul îndrăgostit ştie că, atunci când apare această durere, este vorba despre o impresie trecătoare şi descoperă curând că povara este uşoară şi sarcina este plăcută, pentru că o duce el pe umerii lui, cum a îmbrăţişat lemnul crucii când era în joc fericirea noastră veşnică²⁴. Dar sunt oameni care nu înţeleg, care se revoltă împotriva Creatorului – o revoltă neputincioasă, meschină, tristă –, care repetă orbeşte lamentaţia din Psalmi: Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor²⁵!. Opun rezistenţă la îndeplinirea, în tăcere eroică, cu simplitate, fără strălucire şi fără să se plângă, a sarcinii grele de fiecare zi. Nu înţeleg că voinţa divină, şi când se manifestă cu nuanţe de durere, de exigenţă care răneşte, coincide exact cu libertatea, care se află doar în Dumnezeu şi în planurile sale.

Sunt suflete care fac baricade din libertate. Libertatea mea, libertatea mea! O au, şi nu o urmează; se uită la ea, o pun ca pe un idol de lut în mintea lor mărginită. Este aceasta libertate? Ce folos au ei din această comoară fără niciun angajament serios, care să orienteze întreaga existenţă? Un astfel de comportament se opune nobleţei persoane umane; a valorii sale intrinsece. Lipseşte traiectoria, drumul clar care orientează paşii pe pământ: aceste suflete – le-aţi întâlnit, ca şi mine – se vor lăsa apoi amăgite de vanitatea puerilă, de îngâmfarea egoistă, de senzualitate.

Libertatea lor se dovedeşte sterilă, sau produce roade ridicole, şi din punct de vedere omenesc. Cel care nu alege – în deplină libertate! – o normă dreaptă de comportament, mai devreme sau mai târziu se va vedea manipulat de alţii, va trăi în indolenţă – ca un parazit –, supus la ceea ce hotărăsc ceilalţi. Se va lăsa purtat de colo colo de orice vânt şi alţii vor hotărî totdeauna în locul lui. Aceştia sunt nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi²⁶, deşi se învăluie într-o pălăvrăgeală continuă, în disimulări cu care încearcă să ascundă lipsa caracterului, a curajului şi a onoarei.

Dar nimeni nu mă constrânge! repetă ei, cu obstinaţie. Nimeni? Toţi constrâng această libertate iluzorie, care nu îndrăzneşte să accepte cu responsabilitate consecinţele acţiunilor libere, personale. Acolo unde nu există dragostea lui Dumnezeu, apare un vid în exercitarea individuală şi responsabilă a propriei libertăţi: acolo – în pofida aparenţelor – totul este constrângere. Indecisul, nehotărâtul, este ca materialul plastic in voia împrejurărilor; oricine îl modelează după cheful său şi, înainte de toate, pasiunile şi cele mai rele înclinaţii ale naturii rănite de păcat.

Amintiţi-vă parabola talanţilor. Acel servitor care a primit unul singur putea – ca şi camarazii lui – să îl folosească bine, să îl facă rentabil, folosind calităţile pe care le avea. Şi la ce se gândeşte? Îl îngrijorează ideea să-l piardă. Bine. Dar, după aceea? Îl îngroapă²⁷! Şi asta nu dă roade.

Să nu uităm acest caz de teamă maladivă de a profita onorabil de capacitatea de a munci, de inteligenţă, de voinţă, de tot ceea ce înseamnă omul. Îl îngrop – pare să afirme acest nefericit –, dar libertatea mea rămâne neatinsă. Nu. Libertatea s-a înclinat spre ceva foarte concret, spre uscăciunea cea mai sărăcăcioasă şi mai aridă. A ales o parte, pentru că nu avea încotro: dar a ales rău.

Nimic mai fals decât să se opună libertatea dăruirii, pentru că dăruirea vine ca o consecinţă a libertăţii. Iată, când o mamă se sacrifică din dragoste pentru copiii ei, a făcut o alegere; şi, pe măsura acestei iubiri, aşa se va manifesta libertatea ei. Dacă această iubire e mare, libertatea va fi fecundă, iar binele copiilor provine din această binecuvântată libertate, care înseamnă dăruire, şi provine din această binecuvântată dăruire, care este tocmai libertate.

Dar, mă veţi întreba, când vom atinge ceea ce iubim din tot sufletul, nu vom mai continua să căutăm. A dispărut libertatea? Vă asigur că atunci este mai operativă ca oricând, pentru că dragostea nu se mulţumeşte cu o manifestare de rutină, nici nu se potriveşte cu plictiseala sau cu apatia. A iubi înseamnă a reîncepe în fiecare zi să slujeşti, cu acte de duioşie.

Insist, aş dori să pot să întipăresc asta cu litere de foc, în fiecare: libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea se poate dărui doar din dragoste; alt gen de dăruire nu concep. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin reuşit. În dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acestei dedicaţii, libertatea reînnoieşte dragostea, şi a reînnoi înseamnă a fi pururea tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii. Îmi amintesc că m-a bucurat când am aflat că în portugheză tinerilor li se spune os novos. Şi asta sunt. Vă spun asta pentru că am împlinit deja destui ani, dar când mă rog în faţa altarului lui Dumnezeu care umple de bucurie tinereţea mea²⁸, mă simt foarte tânăr şi ştiu că niciodată nu voi ajunge să mă consider bătrân; pentru că, dacă îi rămân credincios Dumnezeului meu, dragostea mă va însufleţi continuu; se va reînnoi, ca aceea a acvilei, tinereţea mea²⁹.

Din dragoste pentru libertate, ne legăm. Doar mândria atribuie acestor legături greutatea unui lanţ. Adevărata umilinţă, pe care ne-o arată acel care este blând şi smerit cu inima, ne arată că jugul său este bun iar povara uşoară³⁰: jugul este libertatea, jugul este dragostea, jugul este unitatea, jugul este viaţa pe care el ne-a câştigat-o pe cruce.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Una dintre primele sale manifestări se concretizează în iniţierea sufletului pe căile umilinţei. Când sincer ne considerăm un nimic; când înţelegem că, fără ajutorul divin, cea mai slabă şi mai lâncedă dintre creaturi ar fi mai bună decât noi; când ne vedem capabili de toate erorile şi de toate ororile; când ne ştim păcătoşi, deşi luptăm cu sârguinţă să ne îndepărtăm de atâta lipsă de fidelitate, cum o să gândim rău despre ceilalţi? Cum s-ar putea hrăni în suflet fanatismul, intoleranţa, îngâmfarea?

Umilinţa ne poartă, ca şi cum ne-ar duce de mână, spre această formă de a-l trata pe aproapele care este cea mai bună: cea de a-i înţelege pe toţi, de a convieţui cu toţi, de a-i scuza pe toţi; de a nu crea diviziuni, nici bariere; de a ne comporta – mereu! – ca instrumente ale unităţii. Nu zadarnic există în adâncul omului o aspiraţie spre pace, spre unitate cu semenii săi, spre respectul reciproc al drepturilor persoanei, astfel încât această grijă să se transforme în fraternitate. Reflectă o urmă a ceea ce este mai valoros în condiţia noastră umană: dacă toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, fraternitatea nu se reduce la un subiect, nici nu pare un ideal iluzoriu: apare ca un obiectiv dificil, dar real.

În faţa tuturor cinicilor, a scepticilor, a celor lipsiţi de dragoste, a celor care au transformat propria lor laşitate într-o mentalitate, noi, creştinii, trebuie să demonstrăm că această iubire este posibilă. Poate sunt multe dificultăţi dacă ne comportăm astfel, pentru că omul a fost creat liber şi ţine de el să se revolte inutil şi cu amărăciune împotriva lui Dumnezeu: dar este posibil şi este real, pentru că acest comportament se naşte în mod necesar ca o consecinţă a iubirii lui Dumnezeu şi a iubirii pentru Dumnezeu. Dacă tu şi eu vrem, Isus Cristos de asemenea vrea. Atunci vom înţelege cu toată profunzimea şi fecunditatea durerea, sacrificiul şi dăruirea necondiţionată în convieţuirea zilnică.

Vă voi întoarce din robie şi vă voi strânge din toate popoarele şi din toate locurile⁷. Ne vom elibera din sclavie, cu rugăciune: ne ştim liberi, zburând într-o oraţie de suflet îndrăgostit, într-un cântec de dragoste, care ne impulsionează să nu ne îndepărtăm de Dumnezeu. Un nou mod de a păşi pe pământ, un mod divin, supranatural, minunat. Amintindu-i pe atâţia scriitori castilieni din secolul al XVI-lea, poate ne va plăcea să spunem, la rândul nostru: Trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, este Cristos cel care trăieşte în mine⁸!.

Se acceptă cu bucurie necesitatea de a munci în această lume, timp de mulţi ani, pentru că Isus are puţini prieteni aici, jos. Să nu respingem obligaţia de a trăi, de a trudi – până la epuizare – în slujba lui Dumnezeu şi a Bisericii. În acest mod, în libertate: In libertatem gloriae filiorum Dei⁹, qua libertate Christus nos liberavit¹⁰; Cu libertatea fiilor lui Dumnezeu, pe care Isus Cristos ne-a câştigat-o murind pe lemnul crucii.