Lista numerelor

Taci. — Nu fi „infantil“, caricatură de copil, „gura lumii“, semănător de neghină, intrigant. — Cu poveştile şi bârfele tale ai slăbit dragostea: ai făcut tot ce e mai rău şi dacă — limbă otrăvită — ai zdruncinat poate zidurile puternice ale stăruinţei altora, stăruinţa ta nu mai e un har de la Dumnezeu, pentru că devine unealtă trădătoare a duşmanului.

De ce, atunci când îi judeci pe ceilalţi, pui în critica ta amărăciunea propriilor tale înfrângeri?

Acest spirit critic — admit că nu este bârfă — nu trebuie să-l practici în apostolat, nici faţă de fraţii tăi. — Acest spirit critic, — mă ierţi că ţi-o spun? — este o mare piedică pentru lucrarea voastră supranaturală, fiindcă în timp ce examinezi activitatea altora, fără să fie nevoie — cu un scop înalt: admit —, tu nu realizezi nimic pozitiv şi, cu exemplul tău de pasivitate, încetineşti bunul mers al tuturor.

   „Atunci — întrebi, neliniştit — acest spirit critic este oare substanţa caracterului meu…?“

   Uite — ca să te liniştesc —, ia un creion şi o bucată de hârtie, notează simplu şi cu încredere — ah, şi în puţine cuvinte — motivele care te chinuiesc, înmânează nota superiorului tău şi nu te mai gândi la ea. — El, care stă în frunte — are harul cuvenit —, va arhiva nota… sau o va arunca în coşul de hârtii. — Pentru tine, cum spiritul tău critic nu e bârfă, ci îl exerciţi cu scopuri înalte, e acelaşi lucru.

Munceşte. — Când vei avea preocuparea unei munci profesionale, viaţa ta sufletească se va îmbunătăţi: şi vei fi mai curajos, pentru că vei renunţa la acel „spirit de cleveteală“ care te consumă.

Să nu îngădui a gândi de rău pe nimeni, chiar dacă vorbele şi lucrările celui în cauză justifică o astfel de judecată.

Nu face critici negative: când nu poţi lăuda, taci.

Niciodată să nu-l vorbeşti de rău pe fratele tău, chiar dacă ai motive cu prisosinţă. — Mergi întâi la Sfântul Sacrament şi apoi mergi la Preot, părintele tău, şi uşurează-ţi sufletul cu el.

   — Şi cu nimeni altcineva.

Bârfa este noroiul care murdăreşte şi îngreunează apostolatul. — Se împotriveşte iubirii, destramă forţele, răpeşte pacea şi duce la pierderea unirii cu Dumnezeu.

Dacă eşti atât de păcătos, de ce te miri de păcatele altora?

După ce am văzut cum sunt folosite multe vieţi, întregi! (vorbă, vorbă, vorbă, cu toate consecinţele), tăcerea mi se pare mai necesară şi mai plăcută. — Şi înţeleg foarte bine de ce, Doamne, ceri socoteală pentru vorbele de clacă.

Este mai uşor să vorbeşti decât să faci. — Tu… care ai această limbă ascuţită — de secure — ai încercat vreodată, din întâmplare măcar, să faci „bine“ ceea ce, după părerea ta „autorizată“, ceilalţi fac mai puţin bine?

Asta se cheamă şoaptă, bârfă, pălăvrăgeală, intrigă, cancan, vorbe, insinuări… calomnie? josnicie?

   — E greu ca „rolul de judecător“, al celui ce nu are de ce să-l exercite, să nu ajungă în final „treabă de mahalagioaice“.