Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Aţi dori să descrieţi cum s-a dezvoltat şi cum a evoluat Opus Dei, atât în privinţa caracterului cât şi a obiectivelor propuse, de la întemeierea sa, într-o perioadă care a fost martora unei schimbări enorme în cadrul Bisericii înseşi?

Din primul moment obiectivul unic al Opus Dei a fost acela pe care vi l-am precizat: de a face posibilă existenţa în mijlocul lumii a bărbaţilor şi femeilor de toate rasele şi condiţiile sociale care să dorească să-l iubească şi slujească pe Domnul, şi să-şi iubească şi slujească semenii în şi prin munca lor de zi cu zi. Odată cu începuturile Lucrării în 1928, am arătat în predicile mele că sfinţenia nu aparţine privilegiaţilor, şi că pot fi dumnezeieşti toate căile de pe pământ, toate stările, toate profesiile, toate muncile cinstite. Implicaţiile acestui mesaj sunt nenumărate, iar experienţa de viaţă a Lucrării m-a ajutat să le cunosc cu tot mai multă profunzime şi bogăţie de nuanţe. Lucrarea s-a născut restrânsă şi apoi, în chip firesc, a crescut, treptat şi progresiv, ca un organism viu, ca tot ce se dezvoltă în istorie.

Dar obiectivul şi raţiunea ei de a fi nu s-au schimbat şi nici nu se vor schimba, oricât de mult s-ar putea transforma societatea, fiindcă mesajul Opus Dei este acela că se poate sfinţi orice muncă cinstită, oricare ar fi circumstanţele în care se desfăşoară.

Astăzi fac parte din Lucrare persoane de toate profesiile: nu numai medici, avocaţi, ingineri şi artişti, ci şi zidari, mineri, ţărani; aşadar, de la regizori de film şi piloţi de reactoare până la coafeze la modă. Pentru membrii Opus Dei a fi în pas cu vremea, a înţelege lumea modernă, este ceva natural şi instinctiv, pentru că ei sunt – împreună cu ceilalţi cetăţeni, egali cu ei – cei care fac să prindă viaţă această lume şi îi imprimă modernitatea.

Acesta fiind spiritul Lucrării noastre, înţelegeţi că pentru noi a fost o mare bucurie să vedem cum Conciliul a declarat cu fermitate că Biserica nu respinge lumea în care trăieşte, nici progresul şi dezvoltarea ei, ci o înţelege şi o iubeşte. De altfel, o caracteristică principală a spiritualităţii pe care se străduiesc s-o cultive membrii Lucrării – de aproape patruzeci de ani –, este aceea de a se simţi parte a Bisericii şi în acelaşi timp a Statului, asumându-şi prin urmare fiecare, plenar, cu absolută libertate, responsabilitatea individuală de creştin şi de cetăţean.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.