Lista numerelor

Unii cititori ai cărţii dumneavoastră Drum sunt uimiţi de afirmaţia expusă la punctul 28: „Căsătoria este pentru trupă, nu pentru Statul Major al lui Cristos.” Se poate vedea aici o apreciere negativă a căsătoriei, care ar fi împotriva dorinţei Lucrării de a se înscrie în realităţile vii ale lumii moderne?

Vă sfătuiesc să citiţi paragraful anterior din Drum, unde se spune că, într-adevăr, căsătoria este o vocaţie divină. Nu era deloc frecvent să auzi afirmaţii ca aceasta prin anul 1935. A trage concluziile de care vorbiţi dumneavoastră, înseamnă a nu înţelege cuvintele mele. Prin această metaforă voiam să rezum ceea ce a propovăduit întotdeauna Biserica cu privire la excelenţa şi valoarea supranaturală a celibatului apostolic. Şi, în acelaşi timp, mai înseamnă a le aminti tuturor că, aşa cum spunea Sfântul Paul, trebuie să se simtă milites Christi, soldaţi ai lui Cristos, membri ai acestui Popor al lui Dumnezeu care dă pe pământ o luptă divină pentru înţelegere, sfinţenie şi pace. Există în toată lumea multe mii de cupluri căsătorite care fac parte din Opus Dei, sau care trăiesc în spiritul său, ştiind bine că un soldat poate fi decorat în aceeaşi bătălie în care generalul a fugit în chip ruşinos.

Ştim că această doctrină a căsătoriei ca drum de sfinţenie nu este ceva nou în predicile dumneavoastră. Încă din 1934, când aţi scris „Consideraţii spirituale”, aţi stăruit că trebuie să vedem căsătoria ca o vocaţie. Însă în această carte şi, apoi, în „Drum”, aţi scris de asemenea: căsătoria este pentru trupă şi nu pentru statul major al lui Cristos. Ne-aţi putea explica cum se împacă aceste două aspecte?

În spiritul şi viaţa Opus Dei nu a existat nicicând vreun impediment pentru a împăca aceste două aspecte. De altfel, trebuie să amintim că desăvârşirea supremă a celibatului – din motive spirituale - nu este o opinie teologică a mea, ci doctrina de credinţă a Bisericii.

Când eu scriam acele fraze, prin anii treizeci, în mediul catolic – în viaţa pastorală concretă – exista tendinţa de a se promova căutarea perfecţiunii creştine la tineri, determinându-i să preţuiască numai valoarea supranaturală a virginităţii şi lăsând în umbră valoarea căsătoriei creştine, ca alt drum de sfinţenie.

De regulă, în centrele de învăţământ nu se obişnuia să se formeze tineretul astfel încât să aprecieze cum se cuvine demnitatea căsătoriei. Chiar şi astăzi se întâmplă adesea ca, la exerciţiile spirituale care se dau elevilor în ultimii ani de studii secundare, să li se ofere mai multe elemente pentru ca ei să reflecteze la posibila lor vocaţie călugărească decât la posibila orientare spre căsătorie. Şi nu lipsesc unii – chiar dacă sunt tot mai puţini – care dispreţuiesc viaţa conjugală, făcând-o să apară în ochii tinerilor ca ceva tolerat pur şi simplu de Biserică, de parcă întemeierea unui cămin n-ar permite să se aspire cu seriozitate la sfinţenie.

La Opus Dei am procedat întotdeauna în alt fel şi – explicând foarte clar raţiunea de a fi şi virtutea supremă a celibatului apostolic – am indicat căsătoria ca drum divin pe pământ.

Pe mine nu mă sperie dragostea omenească, iubirea sfântă a părinţilor mei, de care Domnul s-a slujit pentru a-mi da viaţă. Binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile. Soţii sunt slujitorii, ca şi materia însăşi a sfintei taine a Căsătoriei, aşa cum pâinea şi vinul sunt materia Euharistiei. De aceea îmi plac toate cântecele de dragoste curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubireomenească în chip divin. Şi, totodată, spun mereu că aceia care urmează drumul vocaţiei celibatului apostolic nu sunt burlaci care nu înţeleg sau nu preţuiesc dragostea; dimpotrivă, vieţile lor se explică prin realitatea acestei Iubiri dumnezeieşti – îmi place s-o scriu cu literă mare – care este esenţa însăşi a oricărei vocaţii creştine.

Nu există nicio contradicţie între a preţui vocaţia căsătoriei şi a înţelege desăvârşirea supremă a vocaţiei celibatului propter regnum coelorum, pentru împărăţia cerurilor ³. Sunt convins că orice creştin înţelege perfect de ce sunt compatibile aceste două vocaţii, dacă încearcă să cunoască, să accepte şi să iubească învăţăturile Bisericii, şi dacă încearcă, de asemenea, să-şi cunoască, să-şi accepte şi să-şi iubească propria vocaţie personală. Cu alte cuvinte, dacă are credinţă şi trăieşte prin credinţă.

Când scriam „căsătoria este pentru trupă”, nu făceam altceva decât să descriu ce s-a întâmplat întotdeauna în Biserică. Ştiţi că episcopii – care alcătuiesc Colegiul Episcopal, în fruntea căruia se află Papa şi conduc împreună cu el întreaga Biserică – sunt aleşi dintre cei care trăiesc celibatul: la fel în bisericile orientale unde se admit preoţi căsătoriţi. În plus, este uşor de înţeles şi de verificat că, în fapt, celibatarii au o mai mare libertate sentimentală şi de mişcare, pentru a se dedica în mod statornic conducerii şi susţinerii de acţiuni apostolice şi în cadrul apostolatului laic. Aceasta nu înseamnă că, în realitate, ceilalţi laici nu pot face sau nu fac un apostolat măreţ şi de primă importanţă: înseamnă numai că există diversitate de funcţii, diferite munci în posturi de responsabilitate diferită.

Într-o armată, trupa este la fel de necesară ca şi statul major – doar asta voiam să spun cu acea comparaţie - şi poate da dovadă de mai mult eroism, meritând astfel mai multă glorie. În definitiv, există diverse munci şi toate sunt importante şi demne. Interesează mai cu seamă modul în care fiecare corespunde propriei vocaţii; pentru fiecare perfecţiunea înseamnă – întotdeauna şi exclusiv – să facă voia Domnului.

De aceea, un creştin care încearcă să se sfinţească în starea matrimonială, fiind conştient de măreţia propriei sale vocaţii, simte spontan o veneraţie specială şi o afecţiune profundă pentru cei care ascultă de chemarea celibatului apostolic; şi, când vreunul din fiii lui, prin harul Domnului, alege acest drum, se bucură sincer. Şi ajunge să-şi iubească şi mai mult propria vocaţie a căsătoriei, care i-a permis să-i ofere lui Isus Cristos – marea Iubire a tuturor oamenilor, celibatari sau căsătoriţi – roadele dragostei omeneşti.

Pe de altă parte, nu puteţi să nu ştiţi că numai în cugetul celor care înţeleg şi valorează, în toată profunzimea lor, ideile pe care tocmai le-am clarificat cu privire la dragostea omenească, se poate ivi această altă înţelegere inefabilă de care vorbeşte Isus ¹⁰, care este un adevărat dar de la Dumnezeu şi care ne îndeamnă să ne oferim trupul şi sufletul Domnului, inima noastră întreagă, fără amestecul dragostei pământeşti.