Lista numerelor

Continuând cu viaţa de familie, aş dori acum să vă întreb despre educaţia copiilor şi despre relaţiile între părinţi şi copii. Schimbarea situaţiei familiale în zilele noastre face ca, uneori, înţelegerea reciprocă să nu fie uşoară şi duce chiar la neînţelegere, ajungându-se la aşa numitul conflict între generaţii. Cum poate fi depăşit acest conflict?

Problema este veche, chiar dacă acum se poate pune cu o mai mare frecvenţă, sau într-o formă mai evidentă, din cauza rapidei evoluţii ce caracterizează societatea actuală. Este firesc şi cu totul de înţeles ca tinerii şi vârstnicii să vadă lucrurile diferit: aşa s-a întâmplat întotdeauna. Surprinzător ar fi ca un adolescent să gândească la fel ca o persoană adultă. Am simţit cu toţii impulsuri de revoltă faţă de cei mai în vârstă din familie, când am început să ne formăm autonom judecăţile. Şi cu toţii, odată cu trecerea anilor, am înţeles că părinţii noştri aveau dreptate în multe privinţe, care erau rodul experienţei lor şi al dragostei lor. De aceea, le revine în primul rând părinţilor – care au trecut deja prin asemenea momente – să înlesnească înţelegerea, cu flexibilitate, cu spirit tineresc, evitând cu dragoste plină de tact aceste posibile conflicte.

Îi sfătuiesc mereu pe părinţi să încerce să se împrietenească cu copiii lor. Se poate armoniza perfect autoritatea paternă, cerută de însuşi procesul educativ, cu un sentiment de prietenie, care impune să te pui oarecum la acelaşi nivel cu copiii. Copiii – chiar şi aceia care par mai neascultători şi indiferenţi – doresc mereu această apropiere, această fraternitate cu părinţii. Încrederea este de obicei cheia: trebuie ca părinţii să ştie să-şi educe copiii într-un climat de familiaritate, să nu le lase niciodată impresia că nu au încredere în ei, să le dea libertate şi să-i înveţe să facă uz de ea cu responsabilitate personală. Este preferabil să se lase înşelaţi câteodată: încrederea acordată copiilor face ca lor înşişi să le fie ruşine că au abuzat, şi să se îndrepte. În schimb, dacă nu au libertate, dacă văd că părinţii nu au încredere în ei, se vor simţi înclinaţi să înşele întotdeauna.

Această prietenie despre care vorbesc, acest mod de a şti să te pui la nivelul copiilor, înlesnindu-le să le mărturisească cu încredere micile lor probleme, face posibil un fapt ce mi se pare foarte important şi, anume, ca părinţii să fie cei care le vorbesc copiilor despre originea vieţii, treptat, adaptându-se mentalităţii şi capacităţii lor de înţelegere, anticipând uşor curiozitatea lor firească. Trebuie evitat ca acest subiect să fie înconjurat de maliţie, iar copiii să nu afle ceva ce în sine este nobil şi sfânt dintr-o confidenţă făcută cu rea intenţie de un prieten sau de o prietenă. Acesta este de obicei un pas important în întărirea prieteniei între părinţi şi copii, împiedicând o despărţire chiar în momentul trezirii la viaţa morală.

Pe de altă parte, părinţii trebuie să încerce, de asemenea, să-şi păstreze spiritul tânăr, pentru a le fi mai lesne să vadă cu simpatie aspiraţiile nobile ale copiilor şi chiar şi extravaganţele. Viaţa se schimbă şi sunt multe lucruri noi care poate că nu ne plac – este posibil chiar să nu fie, din punct de vedere obiectiv, mai bune decât cele de dinainte – dar care nu sunt rele: sunt pur şi simplu alte moduri de viaţă, fără altă consecinţă. În multe situaţii, conflictele apar pentru că se dă importanţă lucrurilor mărunte şi pot fi depăşite cu puţină perspectivă şi cu simţ al umorului.

Însă nu totul depinde de părinţi. Şi copiii trebuie să pună ceva în joc. Tinerii au avut întotdeauna o mare capacitate de entuziasm pentru toate lucrurile importante, pentru idealurile înalte, pentru tot ceea ce este autentic. Se cuvine să îi ajutăm să înţeleagă frumuseţea simplă – poate foarte tăcută, veşnic învăluită în naturaleţe – care există în viaţa părinţilor lor; să îşi dea seama, fără să ajungă să-i apese, de sacrificiul pe care l-au făcut pentru ei, de abnegaţia lor – adesea eroică – pentru a întreţine familia. Iar copiii, de asemenea, trebuie să înveţe să nu dramatizeze, să nu facă pe neînţeleşii; să nu uite că vor fi veşnic datori părinţilor şi că nu vor putea niciodată să îi răsplătească aşa cum ce cuvine, că trebuie să nutrească pentru ei sentimente de veneraţie, de dragoste filială plină de recunoştinţă.

Să fim sinceri: familia unită este ceva normal. Apar frecuşuri, diferenţe... Dar acestea sunt lucruri obişnuite, care până la un anume punct ne fac chiar zilele mai plăcute. Sunt fleacuri, pe care timpul le rezolvă întotdeauna: iar apoi rămâne numai ceea ce este stabil, dragostea, o dragoste adevărată – făcută din sacrificiu -, niciodată făţarnică şi care îi îndeamnă să se ocupe unii de alţii, să ghicească orice mică problemă şi să o rezolve cu delicateţe. Şi, întrucât toate acestea sunt fireşti, imensa majoritate a oamenilor m-a înţeles foarte bine când m-a auzit numind cea de a patra poruncă a Decalogului – şi încă din anii douăzeci o tot repet - nespus de dulcele precept.

Lăsând la o parte dificultăţile care pot exista între părinţi şi copii, sunt obişnuite şi certurile între bărbat şi nevastă, care uneori ajung să compromită serios pacea familială. Ce sfaturi le-aţi da acestor soţi?

Să se iubească. Şi să ştie că, de-a lungul vieţii, vor surveni certuri şi greutăţi care, rezolvate firesc, vor face ca dragostea lor să fie chiar şi mai profundă.

Fiecare din noi are caracterul său, gusturile personale, firea sa – uneori nesuferită – şi defectele sale. Fiecare are şi trăsături plăcute de personalitate, iar pentru asta, însă şi pentru multe alte raţiuni, poate fi iubit. Convieţuirea este posibilă atunci când se străduiesc cu toţii să-şi îndrepte propriile deficienţe şi încearcă să treacă peste greşelile celorlalţi; deci, atunci când există dragoste, care anulează şi depăşeşte tot ceea ce, în mod fals, ar putea fi motiv de despărţire sau de divergenţă. În schimb, dacă se dramatizează contradicţiile mărunte şi dacă fiecare începe să-i arunce în faţă celuilalt defectele şi greşelile, atunci s-a zis cu pacea şi există riscul ca dragostea să fie ucisă.

Cuplurile căsătorite au harul acestei stări – harul sacramentului – pentru a trăi toate virtuţile omeneşti şi creştine ale convieţuirii: înţelegerea, buna dispoziţie, răbdarea, iertarea, delicateţea în purtarea unuia faţă de celălalt. Important este să nu se descurajeze, să nu se lase dominaţi de nervozitate, de orgoliu sau de manii personale. Pentru aceasta, bărbatul şi nevasta trebuie să-şi intensifice viaţa lăuntrică şi să înveţe de la Sfânta Familie să trăiască cu gingăşie – dintr-un motiv omenesc şi supranatural totodată – virtuţile căminului creştin. Repet: harul Domnului nu le lipseşte.

Dacă cineva spune că nu poate suporta cutare sau cutare lucru, că îi este imposibil să tacă, exagerează pentru a se justifica. Trebuie să ceară Domnului puterea de a şti să-şi strunească propriile capricii şi harul de a şti să-şi păstreze controlul. Fiindcă primejdiile unei supărări stau la pândă: se poate pierde controlul şi cuvintele se pot umple de răutate, ajungând să jignească şi, chiar fără intenţie, să rănească şi să facă rău.

Soţii trebuie să înveţe să tacă, să aştepte şi să vorbească într-un mod pozitiv, optimist. Când bărbatul se supără, este momentul ca nevasta să fie deosebit de răbdătoare, până se liniştesc lucrurile; şi invers. Dacă există dragoste sinceră şi grija de a o întări, este foarte greu ca amândoi să se lase dominaţi de pornirea spre ceartă în acelaşi moment...

Alt aspect foarte important: trebuie să ne obişnuim cu gândul că nu avem niciodată dreptate pe de-a întregul. Se poate spune chiar că, în multe privinţe, de obicei foarte discutabile, cu cât suntem mai convinşi că avem absolută dreptate, cu atât e mai sigur că nu avem. Judecând astfel, e mai simplu apoi să rectificăm şi, dacă e necesar, să cerem iertare, aceasta fiind cea mai bună cale de a pune capăt supărării; se revine astfel la linişte şi la afecţiune. Nu vă îndemn să vă certaţi, dar e de înţeles să ne certăm câteodată cu cei pe care îi iubim cel mai mult, de obicei aceia cu care convieţuim, că doar n-o să ne certăm cu preotul Juan din Indii ¹¹. Aşadar, dacă aceste mici dispute între soţi nu sunt frecvente – şi trebuie amândoi să se străduiască să nu fie -, nu înseamnă că lipseşte dragostea, ba chiar o pot ajuta să crească.

Un ultim sfat: să nu se certe niciodată de faţă cu copiii; pentru asta e de-ajuns să folosească un anume cuvânt, o privire, un gest. Şi, dacă nu sunt în stare să se abţină, se vor certa mai târziu, când oricum s-au mai liniştit. Se cuvine ca pacea conjugală să domnească în familie, pentru că este condiţia necesară pentru o educaţie temeinică şi eficientă. Copiii trebuie să vadă în părinţi un exemplu de dăruire, de dragoste sinceră, de ajutor reciproc, de înţelegere; iar fleacurile vieţii de zi cu zi nu trebuie să le ascundă realitatea unui sentiment capabil să depăşească orice.

Câteodată ne luăm prea în serios. Toţi ne supărăm din când în când; uneori, fiindcă e necesar, alteori pentru că ne lipseşte spiritul mortificării. Important este să demonstrăm că aceste supărări nu distrug afecţiunea şi că se poate reveni la intimitatea familială cu un zâmbet. Într-un cuvânt, bărbatul şi nevasta trebuie să trăiască iubindu-se unul pe celălalt şi iubindu-şi copiii, pentru că astfel îl iubesc pe Domnul.