Lista numerelor

Circumstanţe de natură foarte diferită, precum îndemnurile şi învăţăturile Magisteriului Bisericii, au creat şi stimulat o profundă preocupare socială. Se vorbeşte mult de virtutea sărăciei, ca mărturie evanghelică. Cum o poate practica o casnică, deci o femeie care trebuie să aducă familiei sale o bunăstare îndreptăţită?

Se vesteşte săracilor Evanghelia ¹², citim în Scriptură, fiind tocmai unul din semnele ce anunţă sosirea Împărăţiei Domnului. Cine nu iubeşte şi nu practică virtutea sărăciei nu are spiritul lui Cristos. Şi aceasta e valabil pentru toţi: atât pentru pustnicul care se retrage în deşert, cât şi pentru creştinul obişnuit care trăieşte în mijlocul societăţii oamenilor, folosind resursele acestei lumi sau fiind lipsit de multe dintre ele.

Aceasta este o temă la care aş vrea să mă opresc puţin, pentru că nu întotdeauna se propovăduieşte astăzi sărăcia în aşa fel încât mesajul să ajungă la viaţă. Neîndoios, sunt unii care predică, cu bunăvoinţă, dar fără să fi captat în întregime sensul vremurilor, o sărăcie ca rod al unei elucubraţii intelectuale, ce are anumite semne exterioare spectaculoase şi, în acelaşi timp, enorme deficienţe lăuntrice şi, uneori, şi externe.

Făcându-mă ecou al unei expresii a profetului Isaia – discitebenefacere ¹³, învăţaţi să faceţi bine -, îmi place să spun că trebuie să înveţi să practici orice virtute şi poate, în mod cu totul special, sărăcia. Trebuie să înveţi s-o trăieşti, pentru a nu rămâne redusă la un ideal despre care se poate scrie mult, dar pe care nimeni nu-l înfăptuieşte serios. Trebuie să faci să se vadă că sărăcia este o invitaţie a Domnului pentru fiecare creştin, că este – aşadar – o chemare concretă ce trebuie să călăuzească întreaga viaţă a omenirii.

Sărăcie nu înseamnă mizerie şi în niciun caz, murdărie. În primul rând, deoarece creştinul se defineşte nu atât prin condiţiile externe ale existenţei sale, cât prin îndemnul inimii lui. În plus însă, şi aici ne apropiem de un punct foarte important, de care depinde înţelegerea corectă a vocaţiei laice, fiindcă sărăcia nu se defineşte prin simpla renunţare. În anumite situaţii, mărturia de sărăcie ce li se cere creştinilor poate fi aceea de a abandona totul, de a se împotrivi unui mediu fără alte orizonturi decât cele ale bunăstării materiale şi se proclamă astfel, cu voce de stentor, că nimic nu e bun dacă este preferat Domnului. Dar este oare aceasta mărturia pe care o cere astăzi Biserica în mod obișnuit? Nu e adevărat că ea cere să se dea şi dovada explicită a iubirii față de această lume, a solidarităţii faţă de oameni?

Uneori se meditează asupra sărăciei creştine, având ca principal punct de referinţă călugării, cărora le este propriu să dea, întotdeauna şi în orice loc, o mărturie publică, oficială; se riscă astfel să nu se observe caracterul specific al unei mărturii laice, aduse de dinăuntru, cu simplitatea a ceva obişnuit.

Orice creştin obişnuit trebuie să facă în aşa fel încât să împace în viaţa lui două aspecte care, la prima vedere, pot părea contradictorii. Mai întâi, sărăcia reală, care trebuie să se vadă şi să se atingă – fiind făcută din lucruri concrete -, care trebuie să fie o profesiune de credinţă în Dumnezeu, o manifestare a faptului că inima nu se mulţumeşte cu lucrurile create, ci aspiră spre Creator, năzuind să se pătrundă de dragoste pentru Domnul şi să le împărtăşească apoi tuturor această dragoste. Şi apoi, necesitatea de a fi totodată un om în plus între fraţii lui oamenii, la a căror viaţă participă, cu care se bucură, cu care colaborează, iubind lumea şi toate lucrurile bune care există în lume, folosind toate câte sunt create pentru a rezolva problemele vieţii oamenilor şi pentru a stabili ambianţa spirituală şi materială prielnică dezvoltării persoanelor şi comunităţilor.

A face sinteza între aceste două aspecte este – în bună parte – o chestiune personală, o chestiune de viaţă lăuntrică, pentru a reflecta în fiecare moment, pentru a găsi în fiecare situaţie ceea ce ne cere Domnul. Nu vreau, deci, să dau reguli fixe, ci nişte orientări generale, referindu-mă în special la mamele de familie.

Jertfă: în aceasta se află în mare parte realitatea sărăciei. Înseamnă să ştii să te lepezi de tot ce e de prisos, călăuzindu-te nu atât după reguli teoretice, cât după acea voce interioară, care ne avertizează că, treptat, se infiltrează egoismul sau comoditatea nedorită. Confortul, în sens pozitiv, nu înseamnă lux şi nici voluptate, ci să-i faci viaţa plăcută familiei, precum şi celorlalţi, pentru ca toţi să-l poată sluji mai bine pe Domnul.

Sărăcia se află în a te detaşa cu adevărat de lucrurile pământeşti; în a-ţi asuma cu bucurie necazurile, dacă ele există, sau lipsa de mijloace. De asemenea, în a şti să-ţi ocupi toată ziua cu un program flexibil, în care timpul principal – pe lângă normele zilnice de pietate – să fie destinat odihnei cuvenite, conversaţiei în familie, lecturii, unei pasiuni cum ar fi arta, literatura sau altă distracţie elevată; astfel îţi umpli orele cu o muncă folositoare, străduindu-te să faci totul cât se poate de bine, atent la micile amănunte privitoare la ordine, punctualitate, bună dispoziţie. Într-un cuvânt, găsind loc pentru a-i sluji pe ceilalţi şi pe tine însăţi, fără a uita că toţi bărbaţii, toate femeile – şi nu numai cei săraci sub aspect material – au obligaţia să muncească: bogăţia, prosperitatea, sunt semne că eşti şi mai dator să simţi responsabilitatea întregii societăţi.

Dragostea este cea care dă sens jertfei. Orice mamă ştie bine ce înseamnă să te sacrifici pentru copii: nu numai să le acorzi câteva ceasuri, ci să-ţi închini toată viaţa spre binele lor. Să trăieşti gândindu-te la ceilalţi, să foloseşti lucrurile în aşa fel încât să rămână ceva de oferit celorlalţi: toate astea sunt dimensiuni ale sărăciei, care asigură detaşarea efectivă.

Pentru o mamă este important nu doar să trăiască astfel, ci şi să-şi înveţe copiii să trăiască astfel: să-i educe, întărindu-le credinţa, caritatea, speranţa plină de optimism; să-i înveţe să-şi depăşească egoismul şi să-şi folosească o parte din timp, cu generozitate, în slujba celor mai puţini norocoşi, participând la activităţi adecvate vârstei lor, în care să se evidenţieze dorinţa fierbinte de solidaritate omenească şi divină.

Pe scurt: fiecare trebuie să trăiască împlinindu-şi vocaţia. Pentru mine, cel mai bun model de sărăcie au fost întotdeauna acei taţi şi acele mame, cu familie numeroasă şi săracă, dar care fac totul de dragul copiilor lor; cu truda şi constanţa lor – de multe ori nemaiavând nici glas pentru a spune cuiva că suferă de multe lipsuri – se ocupă de ei, creând un cămin vesel, în care toţi învaţă să iubească, să slujească, să muncească.