Lista numerelor

Există 3 numere în „Convorbiri cu Mons. Escrivá de Balaguer” al căror subiect este Castitate → afirmare bucuroasă .

Ştim că această doctrină a căsătoriei ca drum de sfinţenie nu este ceva nou în predicile dumneavoastră. Încă din 1934, când aţi scris „Consideraţii spirituale”, aţi stăruit că trebuie să vedem căsătoria ca o vocaţie. Însă în această carte şi, apoi, în „Drum”, aţi scris de asemenea: căsătoria este pentru trupă şi nu pentru statul major al lui Cristos. Ne-aţi putea explica cum se împacă aceste două aspecte?

În spiritul şi viaţa Opus Dei nu a existat nicicând vreun impediment pentru a împăca aceste două aspecte. De altfel, trebuie să amintim că desăvârşirea supremă a celibatului – din motive spirituale - nu este o opinie teologică a mea, ci doctrina de credinţă a Bisericii.

Când eu scriam acele fraze, prin anii treizeci, în mediul catolic – în viaţa pastorală concretă – exista tendinţa de a se promova căutarea perfecţiunii creştine la tineri, determinându-i să preţuiască numai valoarea supranaturală a virginităţii şi lăsând în umbră valoarea căsătoriei creştine, ca alt drum de sfinţenie.

De regulă, în centrele de învăţământ nu se obişnuia să se formeze tineretul astfel încât să aprecieze cum se cuvine demnitatea căsătoriei. Chiar şi astăzi se întâmplă adesea ca, la exerciţiile spirituale care se dau elevilor în ultimii ani de studii secundare, să li se ofere mai multe elemente pentru ca ei să reflecteze la posibila lor vocaţie călugărească decât la posibila orientare spre căsătorie. Şi nu lipsesc unii – chiar dacă sunt tot mai puţini – care dispreţuiesc viaţa conjugală, făcând-o să apară în ochii tinerilor ca ceva tolerat pur şi simplu de Biserică, de parcă întemeierea unui cămin n-ar permite să se aspire cu seriozitate la sfinţenie.

La Opus Dei am procedat întotdeauna în alt fel şi – explicând foarte clar raţiunea de a fi şi virtutea supremă a celibatului apostolic – am indicat căsătoria ca drum divin pe pământ.

Pe mine nu mă sperie dragostea omenească, iubirea sfântă a părinţilor mei, de care Domnul s-a slujit pentru a-mi da viaţă. Binecuvântez această dragoste cu amândouă mâinile. Soţii sunt slujitorii, ca şi materia însăşi a sfintei taine a Căsătoriei, aşa cum pâinea şi vinul sunt materia Euharistiei. De aceea îmi plac toate cântecele de dragoste curată a oamenilor, care sunt pentru mine cântece de iubireomenească în chip divin. Şi, totodată, spun mereu că aceia care urmează drumul vocaţiei celibatului apostolic nu sunt burlaci care nu înţeleg sau nu preţuiesc dragostea; dimpotrivă, vieţile lor se explică prin realitatea acestei Iubiri dumnezeieşti – îmi place s-o scriu cu literă mare – care este esenţa însăşi a oricărei vocaţii creştine.

Nu există nicio contradicţie între a preţui vocaţia căsătoriei şi a înţelege desăvârşirea supremă a vocaţiei celibatului propter regnum coelorum, pentru împărăţia cerurilor 3. Sunt convins că orice creştin înţelege perfect de ce sunt compatibile aceste două vocaţii, dacă încearcă să cunoască, să accepte şi să iubească învăţăturile Bisericii, şi dacă încearcă, de asemenea, să-şi cunoască, să-şi accepte şi să-şi iubească propria vocaţie personală. Cu alte cuvinte, dacă are credinţă şi trăieşte prin credinţă.

Când scriam „căsătoria este pentru trupă”, nu făceam altceva decât să descriu ce s-a întâmplat întotdeauna în Biserică. Ştiţi că episcopii – care alcătuiesc Colegiul Episcopal, în fruntea căruia se află Papa şi conduc împreună cu el întreaga Biserică – sunt aleşi dintre cei care trăiesc celibatul: la fel în bisericile orientale unde se admit preoţi căsătoriţi. În plus, este uşor de înţeles şi de verificat că, în fapt, celibatarii au o mai mare libertate sentimentală şi de mişcare, pentru a se dedica în mod statornic conducerii şi susţinerii de acţiuni apostolice şi în cadrul apostolatului laic. Aceasta nu înseamnă că, în realitate, ceilalţi laici nu pot face sau nu fac un apostolat măreţ şi de primă importanţă: înseamnă numai că există diversitate de funcţii, diferite munci în posturi de responsabilitate diferită.

Într-o armată, trupa este la fel de necesară ca şi statul major – doar asta voiam să spun cu acea comparaţie - şi poate da dovadă de mai mult eroism, meritând astfel mai multă glorie. În definitiv, există diverse munci şi toate sunt importante şi demne. Interesează mai cu seamă modul în care fiecare corespunde propriei vocaţii; pentru fiecare perfecţiunea înseamnă – întotdeauna şi exclusiv – să facă voia Domnului.

De aceea, un creştin care încearcă să se sfinţească în starea matrimonială, fiind conştient de măreţia propriei sale vocaţii, simte spontan o veneraţie specială şi o afecţiune profundă pentru cei care ascultă de chemarea celibatului apostolic; şi, când vreunul din fiii lui, prin harul Domnului, alege acest drum, se bucură sincer. Şi ajunge să-şi iubească şi mai mult propria vocaţie a căsătoriei, care i-a permis să-i ofere lui Isus Cristos – marea Iubire a tuturor oamenilor, celibatari sau căsătoriţi – roadele dragostei omeneşti.

Şi acum, fiii şi fiicele mele, daţi-mi voie să mă opresc la alt aspect – cu deosebire emoţionant – al vieţii obişnuite. Mă refer la dragostea omenească, la dragostea curată între un bărbat şi o femeie, la logodnă, la căsătorie. Trebuie să spun încă o dată că această sfântă dragoste omenească nu este ceva permis, tolerat, alături de adevăratele activităţi ale spiritului, cum s-ar putea insinua de către falsele concepţii spiritualiste la care m-am referit înainte. De patruzeci de ani propovăduiesc, prin viu grai şi prin scris, tocmai contrariul şi pare chiar că încep să o înțeleagă cei care nu au înţeles până acum.

Dragostea, care duce la căsătorie şi la întemeierea unei familii, poate fi şi un drum divin, vocaţional, minunat, o cale pentru a ne dedica în întregime Domnului nostru. Faceţi lucrurile cu dorinţa de perfecţiune, aşa cum v-am mai spus, realizaţi cu dragoste măruntele activităţi zilnice, descoperiţi – insist – acel ceva divin care există în amănunte: toată această doctrină îşi găseşte un loc special în spaţiul vital, în care se încadrează dragostea omenească.

Ştiţi doar cu toţii, profesori, studenţi şi toţi cei care vă dedicaţi activităţilor voastre la Universitatea din Navarra: i-am încredinţat iubirile voastre Sfintei Maria, Maica Iubirii Frumoase. Şi iată, aveţi aici locașul pe care l-am ridicat cu evlavie în campusul universitar, ca să vă primească rugăciunile şi ofranda acestei minunate şi pure iubiri pe care Ea o binecuvântează.

Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? 8 De câte ori, în faţa imaginii Sfintei Fecioare, a Maicii Iubirii Frumoase, veţi răspunde cu o afirmaţie plină de bucurie întrebării Apostolului: Da, ştim şi dorim s-o trăim cu ajutorul tău atotputernic, oh, Sfântă Fecioară Maică a Domnului!

Rugăciunea contemplativă se va ivi în voi ori de câte ori veţi medita la această realitate impresionantă: ceva atât de material cum este trupul meu a fost ales de Sfântul Duh ca să-şi facă lăcaşul.., eu nu-mi mai aparţin..., trupul şi sufletul meu – toată fiinţa mea – sunt ale Domnului... Iar această rugăciune va fi rodnică în rezultate practice, izvorâte din marea consecință pe care o propune însuşi Apostolul: slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru 9.

Pe de altă parte, nu puteţi să nu ştiţi că numai în cugetul celor care înţeleg şi valorează, în toată profunzimea lor, ideile pe care tocmai le-am clarificat cu privire la dragostea omenească, se poate ivi această altă înţelegere inefabilă de care vorbeşte Isus 10, care este un adevărat dar de la Dumnezeu şi care ne îndeamnă să ne oferim trupul şi sufletul Domnului, inima noastră întreagă, fără amestecul dragostei pământeşti.

Note
8

1 Cor. 6, 19.

9

1 Cor. 6, 20.

Referințe la Sfânta Scriptură
Note
10

Cf. Mat. 19, 11.

Referințe la Sfânta Scriptură