Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

Opus Dei ocupă un loc de prim plan în procesul modern de evoluţie a corpului laicilor; am dori, de aceea, să vă întrebăm, înainte de orice, care sunt, în opinia dumneavoastră, caracteristicile mai relevante ale acestui proces.

Am crezut întotdeauna că trăsătura fundamentală a procesului de evoluţie a comunităţii laicilor este conştientizarea demnităţii vocaţiei creştine. Chemarea Domnului, caracterul Botezului şi harul fac ca fiecare creştin să poată şi să trebuiască să întruchipeze pe deplin credinţa. Fiecare creştin trebuie să fie alter Christus, ipse Christus, un alt Cristos, însuşi Cristos, prezent printre oameni. Sfântul Părinte a spus-o limpede: „Este necesar să redăm întreaga sa însemnătate faptului de a fi primit sfântul Botez, adică de a fi fost altoiţi, prin acest sacrament, în Trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica... A fi creştin, a fi primit Botezul, nu trebuie să fie considerat un fapt indiferent sau fără valoare, ci trebuie să marcheze adânc şi în chip fericit conştiinţa tuturor celor botezaţi” ¹.

Nu înţeleg cum de există catolici – şi cu atât mai puţin preoţi – care de ani de zile, cu cugetul împăcat, sfătuiesc folosirea pilulei pentru a evita procreaţia: fiindcă nu pot fi nesocotite, cu nepăsare, învăţăturile pontificale. Nici nu trebuie să invoce - cum o fac, cu o uşurinţă de necrezut – că Papa, când nu vorbeşte ex cathedra, este un simplu doctor particular supus greşelii. Este o dovadă de aroganţă nemăsurată să consideri că Papa se înşeală, iar ei nu.

În plus, uită că Suveranul Pontif este nu numai doctor – infailibil, când o spune în mod expres -, ci şi Supremul Legislator. Şi în acest caz, ceea ce actualul Pontif Paul al VI-lea a dispus foarte clar este că trebuie să se urmeze în mod obligatoriu, în acest subiect extrem de delicat, toate dispoziţiile Papei Pius al XII-lea - a cărui memorie este venerată -, întrucât acestea continuă să fie în vigoare. Iar Pius al XII-lea a permis numai unele procedee naturale – nu pilula -, pentru a evita concepţia, în cazuri izolate şi dificile. A da un sfat contrar este, prin urmare, o gravă nesupunere faţă de Sfântul Părinte, într-o materie extrem de serioasă.

Aş putea scrie un volum mare despre consecinţele nefericite pe care le produce, în toate sensurile, folosirea diferitelor mijloace împotriva procreării: distrugerea iubirii conjugale – bărbatul şi femeia nu se privesc ca soţi, se privesc ca şi cum ar fi complici -, nefericire, infidelitate, dezechilibre spirituale şi mentale, prejudicii nenumărate pentru copii, pierderea liniştii căsniciei... Dar nu consider necesar să-l scriu: prefer să mă limitez la a-i da ascultare Papei. Dacă, vreodată, Suveranul Pontif va decide că folosirea unui anumit medicament pentru a evita concepţia este permis, eu aş ţine seama de ceea ce spune Sfântul Părinte. Şi, ţinând seama de normele pontificale şi de cele ale teologiei morale, examinând în fiecare caz primejdiile la care tocmai m-am referit, aş sfătui în fiecare caz cu bună ştiinţă.

Aş avea mereu în vedere că lumea noastră de astăzi va fi salvată nu de aceia care pretind să adoarmă viaţa spiritului şi să reducă totul la chestiuni economice sau de bunăstare materială, ci de aceia care ştiu că norma morală este în funcţie de destinul etern al omului, adică de aceia care au credinţă în Dumnezeu şi fac faţă cu generozitate exigenţelor acestei credinţe, răspândind printre cei din jurul lor ideea sensului transcendent al vieţii noastre pe pământ.

Această certitudine este cea care trebuie să ducă nu la stimularea evitării concepţiei, ci la strădania de a face ca toţi să aibă mijloace materiale cuvenite, să existe muncă pentru toţi şi nimeni să nu se simtă îngrădit, în chip nejustificat, în viaţa sa de familie şi în cea socială.

Trebuie să închei acum, copiii mei. V-am spus la început că vorbele mele doreau să vă aducă ceva din măreţia şi îndurarea Domnului. Cred că am izbutit, îndemnându-vă să trăiţi cu sfinţenie viaţa obişnuită: pentru că o viaţă sfântă în mijlocul realităţii lumeşti – în tăcere, cu simplitate, cu sinceritate -, nu este oare astăzi manifestarea cea mai mişcătoare a acelor magnalia Dei ¹¹, minunatele milostiviri pe care Domnul le-a arătat întotdeauna, şi le arată neîncetat, pentru a izbăvi lumea?

Acum vă cer, aşa cum face psalmistul, să vă alăturaţi rugăciunii şi laudei mele: magnificate Dominum mecum, et extollamus nomen eius simul ¹², înălţaţi pe Domnul împreună cu mine şi să lăudăm cu toţii numele Lui. Aceasta înseamnă, copiii mei, să trăim cu credinţă.

Să luăm pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia duhului care este Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel ne îndeamnă Sfântul Apostol Paul în epistola către Efeseni ¹³, care acum câteva minute se rostea în mod liturgic.

Credinţă, virtute de care avem atâta nevoie noi creştinii, şi în mod special în acest an al credinţei pe care l-a promulgat preaiubitul Părinte Sfânt Papa Paul al VI-lea: pentru că, fără credinţă, lipseşte însuşi temeiul sanctificării vieţii obişnuite.

Credinţă vie în aceste momente, fiindcă ne apropiem de mysterium fidei ¹⁴, misterul credinţei, Sfânta Euharistie; pentru că vom participa la această Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului care rezumă şi înfăptuieşte milostivirea lui Dumnezeu faţă de oameni.

Credinţă, copiii mei, pentru a mărturisi că, în câteva clipe, pe acest altar, se va reînnoi opera Izbăvirii Noastre ¹⁵. Credinţă, pentru a ne desfăta cu Crezul şi a simţi, în jurul acestui altar şi în această Adunare, prezenţa lui Cristos, care ne face să fim cor unum et anima una ¹⁶, o singură inimă şi un singur suflet. Şi ne transformă în familie, în Biserică, una, sfântă, catolică, apostolică şi romană, care pentru noi înseamnă universală.

Credinţă, în sfârşit, preaiubiţii mei fii şi fiice, pentru a dovedi lumii că toate acestea nu sunt ceremonii şi vorbe, ci o realitate divină, prezentând oamenilor mărturia unei vieţi obişnuite sanctificate, în Numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi al Sfintei Maria.