Lista numerelor

Am dori să începem acest interviu cu o problemă care stârneşte la multe spirite cele mai diverse interpretări. Ne referim la tema aşa numitului aggiornamento. Care este, în opinia dumneavoastră, adevăratul sens al acestui cuvânt, cu referire la viaţa Bisericii?

Fidelitate. Pentru mine aggiornamento înseamnă mai cu seamă fidelitate. Un soţ, un soldat, un administrator sunt întotdeauna un soţ cu atât mai bun, un soldat cu atât mai bun, un administrator cu atât mai bun, cu cât ştiu să facă faţă, cu şi mai multă credinţă, în fiecare moment, în fiecare nouă împrejurare din viaţa lor, angajamentelor ferme de dragoste şi dreptate pe care şi le-au asumat odată. Această fidelitate, sensibilă, operativă şi constantă - care este dificilă, tot aşa cum dificilă este orice aplicare a principiilor la realitatea schimbătoare din jur – este totodată cea mai bună apărare a persoanei împotriva îmbătrânirii spiritului, uscăciunii inimii şi anchilozării minţii.

Acelaşi lucru se întâmplă în viaţa instituţiilor, şi în chip cu totul deosebit în viaţa Bisericii, care ascultă nu de un proiect precar al omului, ci de un scop al Domnului. Mântuirea, salvarea lumii, este opera iubitoarei şi filialei fidelităţi a lui Isus Cristos – şi a noastră faţă de El –, față de voinţa Tatălui ceresc care l-a trimis. De aceea, acest aggiornamento al Bisericii - acum, ca și în orice altă perioadă - este, în mod fundamental, o reafirmare plină de bucurie a fidelităţii Poporului lui Dumnezeu faţă de misiunea primită, faţă de Evanghelie.

Este limpede că această fidelitate - vie şi actuală în orice împrejurare a vieţii oamenilor – poate impune, şi de fapt a impus adesea, în istoria de două ori milenară a Bisericii şi recent la Conciliul Vatican II, evoluţii doctrinale oportune în expunerea tezaurului din Depositum Fidei, (Depozitul sacru al Credinței), precum şi schimbări şi reforme necesare, menite să perfecţioneze – în elementul lor uman, perfectibil – structurile de organizare şi metodele misionare şi apostolice. Ar fi însă cel puţin superficial să credem că acest aggiornamento constă în primul rând în a schimba sau că orice schimbare aggiorna. Este de ajuns să ne gândim că există oameni care, în afara şi împotriva doctrinei conciliare, ar dori şi schimbări ce ar face ca drumul ascendent al Poporului lui Dumnezeu să dea înapoi istoria cu multe veacuri în urmă – cel puţin la epoca feudală.

În încheiere: sunteţi satisfăcut de aceşti patruzeci de ani de activitate? Experienţele din aceşti ultimi ani, schimbările sociale, Conciliul Vatican II etc., v-au sugerat eventuale schimbări de structură?

Satisfăcut? Nu pot să nu fiu, când văd că, în pofida neajunsurilor mele personale, Domnul a înfăptuit în jurul acestei Opere atâtea lucrări minunate. Pentru un om care trăieşte din credinţă, viaţa va fi întotdeauna istoria milostivirii Domnului. În unele momente ale acestei istorii pare a fi greu de citit, fiindcă totul poate părea inutil şi chiar un eşec; alteori, Domnul lasă la vedere roadele îmbelşugate şi atunci este firesc să vibrezi, aducându-i mulţumiri.

Una din bucuriile mele cele mai mari a fost tocmai aceea de a vedea cum Conciliul Vatican II a proclamat foarte clar vocaţia divină a corpului laicilor. Fără nicio laudă, trebuie să spun că, referitor la spiritul nostru, Conciliul nu a însemnat o invitaţie la schimbare, ci, dimpotrivă, a confirmat ceea ce – prin harul Domnului – trăiam şi propovăduiam de atâţia ani. Caracteristica principală a Opus Dei nu este constituită din tehnici sau metode de apostolat, nici structuri determinate, ci dintr-un spirit care duce fără greş la sfinţirea muncii obişnuite.

Repet, cu toţii facem greşeli şi avem slăbiciuni personale. Şi trebuie să ne cercetăm cu toţii temeinic, în prezenţa Domnului şi să ne confruntăm propria viaţă cu ceea ce Domnul cere stăruitor de la noi. Însă fără a uita lucrul cel mai important: si scires donum Dei!..., dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu! ¹¹, cum i-a spus Isus samaritencei. Iar Sfântul Paul adaugă: Şi avem comoara aceasta în vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi ¹².

Smerenia, primul pas al examenului creştin, înseamnă a recunoaşte darul Domnului. Este ceva foarte diferit de teama faţă de cursul pe care îl iau evenimentele, de senzaţia de inferioritate sau de descurajare înaintea istoriei. În viaţa personală şi, uneori, şi în viaţa asociaţiilor sau instituţiilor, pot exista lucruri schimbătoare, chiar multe; dar atitudinea cu care creştinul trebuie să înfrunte aceste probleme se cuvine să fie, mai presus de orice, aceea de a se minuna de măreţia operelor lui Dumnezeu, în comparaţie cu micimea omenească.

Aşa numitul aggiornamento trebuie să se facă, înainte de toate, în viaţa personală, pentru a o pune în armonie cu această veche noutate a Evangheliei. A fi la zi înseamnă a te identifica cu Cristos, care nu este un personaj al trecutului; Cristos trăieşte şi va trăi întotdeauna: ieri, astăzi şi în vecii vecilor ¹³.

Referitor la Opus Dei, considerată în ansamblu, se poate afirma întemeiat, fără niciun fel de aroganţă şi aducând mulţumire bunătăţii Domnului, că nu va avea niciodată probleme de adaptare la lume: nu va avea nicicând nevoie să se pună la zi. Domnul Nostru a pus la zi Lucrarea odată pentru totdeauna, dându-i acele caracteristici laicale; şi nu va avea niciodată nevoie să se adapteze la lume, fiindcă toţi membrii săi sunt din lume; nu va trebui să meargă în urma progresului uman, pentru că toţii membrii Lucrării, împreună cu ceilalţi oameni care trăiesc pe lume, sunt cei care înfăptuiesc acest progres prin munca lor obişnuită.

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.