Lista numerelor

Misiunea laicilor se exercită, conform Conciliului, în Biserică şi în lume. Adesea, acest lucru nu este înţeles corect, reţinându-se unul sau altul dintre cei doi termeni. Cum aţi explica dumneavoastră însărcinarea laicilor în cadrul Bisericii şi cea pe care trebuie să şi-o îndeplinească în lume?

Nu cred absolut deloc că trebuie să fie considerate două însărcinări diferite, din moment ce participarea specifică a laicului la îndeplinirea misiunii Bisericii constă tocmai în a sfinţi abintra –în mod imediat şi direct - realităţile seculare, ordinea pământeană, lumea.

În afară de această însărcinare, care îi este proprie şi specifică, laicul mai are – ca şi clericii şi călugării – o serie de drepturi, de îndatoriri şi de facultăţi fundamentale, care corespund condiţiei juridice de credincios, şi care îşi au cadrul logic de exercitare în interiorul societăţii ecleziastice: participarea activă la liturghie în Biserică, posibilitatea de a colabora direct la apostolatul propriu Ierarhiei sau de a o consilia în misiunea sa pastorală, dacă este invitat să o facă etc.

Aceste însărcinări – cea specifică laicului care îi revine ca atare, şi cea generică sau comună care îi revine în calitate de credincios - nu sunt opuse, ci suprapuse, iar între ele nu există contradicţie, ci complementaritate. A ţine cont doar de misiunea specifică laicului, uitând de condiţia sa simultană de credincios, ar fi la fel de absurd ca şi cum ţi-ai imagina o ramură, verde şi înflorită, care nu ţine de niciun pom. A uita de ceea ce este specific, propriu şi specific laicului, sau a nu înţelege suficient de bine caracteristicile acestor însărcinări apostolice seculare şi valoarea lor bisericească, ar fi ca şi cum s-ar reduce coroana bogată a arborelui Bisericii la condiţia monstruoasă de simplu trunchi.

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

Uneori, vorbind despre realitatea Asociaţiei Opus Dei, aţi afirmat că este o „organizare dezorganizată”. Aţi putea să le explicaţi cititorilor noştri semnificaţia acestei expresii?

Vreau să spun că acordăm o importanţă de prim ordin, fundamentală, spontaneităţii apostolice a persoanei, iniţiativei sale libere şi responsabile, călăuzite de Spirit, şi nu structurilor de organizare, ordinelor, tacticilor şi planurilor impuse de la vârf, de la conducere.

Există, evident, un minim de organizare, cu o conducere centrală, care acţionează întotdeauna în mod colegial, cu sediul la Roma şi cu conduceri regionale, de asemenea în spirit colegial, fiecare având în frunte un Consilier ¹⁰. Dar întreaga activitate a acestor organisme se îndreaptă, în esenţă, spre un obiectiv: acela de a acorda membrilor asistenţa spirituală necesară pentru viaţa lor de pietate, şi o adecvată formare spirituală, doctrinal-religioasă şi umană. Aşadar, fiecare la treabă! Adică: credincioşilor să sfinţiţi toate drumurile oamenilor, căci toate au mireasma trecerii lui Dumnezeu!

Ajungând la această limită, la acest moment, Asociaţia ca atare şi-a terminat sarcina – adică tocmai aceea pentru care membrii Opus Dei se asociază –, nu mai are ce face, nu poate şi nici nu trebuie să mai dea vreo indicaţie. Începe atunci acţiunea personală, liberă şi responsabilă, a fiecărui membru. Fiecare, cu spontaneitate apostolică, acţionând cu totală libertate personală şi formându-şi autonom propria conştiinţă în faţa deciziilor concrete care trebuie luate, încearcă să caute perfecţiunea creştinească şi să aducă mărturie creştină în propriul său mediu, sfinţindu-şi munca profesională, intelectuală sau manuală. Fireşte, luând fiecare în mod autonom aceste decizii în viaţa sa seculară, în realităţile lumeşti în care se mişcă apar frecvent opţiuni, criterii şi atitudini diferite: apare, pe scurt, această binecuvântată dezorganizare, acest just şi necesar pluralism, care este o caracteristică esenţială a spiritului drept al Opus Dei şi care mie mi s-a părut întotdeauna singura manieră corectă şi bine rânduită de a concepe apostolatul laicilor.

Vă spun şi mai mult: această organizare dezorganizată apare chiar şi în lucrările apostolice pe care Opus Dei le realizează, din dorinţa de a contribui, ca și Asociaţie, la rezolvarea creştinească a problemelor ce afectează comunităţile omeneşti din diverse ţări. Aceste activităţi şi iniţiative ale Asociaţiei au întotdeauna caracter nemijlocit apostolic: sunt opere educative, de asistenţă sau de binefacere. Dar, întrucât spiritul nostru este tocmai acela de a stimula ideea ca iniţiativele să se ivească de la bază şi dat fiind că circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile fiecărei naţiuni sau fiecărui grup social sunt specifice şi de obicei diverse, conducerea centrală a Operei lasă conducerilor regionale – care se bucură de o autonomie practic totală – responsabilitatea de a decide, a promova şi organiza acele activităţi apostolice concrete pe care le consideră mai adecvate: de la un centru universitar sau un cămin studenţesc, până la un dispensar sau o fermă-şcoală pentru ţărani. Ca rezultat logic, avem un mozaic multicolor şi variat de activităţi: un mozaic dezorganizat în chip organizat.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim
să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Din acest unghi, în ce fel consideraţi că realitatea ecleziastică a Opus Dei se încadrează în acţiunea pastorală a întregii Biserici? Şi în Ecumenism?

Mai întâi cred că se cuvine să dau o lămurire: Opus Dei nu este şi nici nu poate fi considerată o realitate legată de procesul evolutiv al stării de perfecţiune a Bisericii, nu este o formă modernă sau aggiornata a acestei stări. Într-adevăr, nici concepţia teologică a acelui status perfectionis – pe care Sfântul Toma, Suárez şi alţi autori au plăsmuit-o în chip decisiv în doctrină – şi nici diferitele interpretări care s-au dat ori se pot da acestui concept teologic nu au nimic a face cu spiritualitatea şi scopul apostolic pe care Dumnezeu le-a dorit pentru Asociaţia noastră. Este de-ajuns să precizăm – întrucât o expunere doctrinală completă ar fi prea amplă – că Opus Dei nu este interesată nici de voturi, nici de promisiuni, nici de vreo formă de consacrare pentru membrii săi, în afară de consacrarea pe care au primit-o cu toţii prin Botez. Asociaţia noastră nu urmăreşte în niciun fel ca membrii ei să-şi schimbe starea, să nu mai fie simpli credincioşi egali cu ceilalţi, pentru a căpăta acel specific status perfectionis. Dimpotrivă, ceea ce doreşte şi încearcă să obţină este ca fiecare să facă apostolat şi să se sfinţească în propria sa stare, în acelaşi loc şi statut pe care le are în Biserică şi în societatea civilă. Nu scoatem pe nimeni de la locul lui, nici nu îndepărtăm pe nimeni de munca lui sau de strădania şi nobilele sale angajamente de natură civilă.

Realitatea socială, spiritualitatea şi acţiunea Lucrării se înscriu aşadar într-un cadru foarte diferit în viaţa Bisericii, şi anume în procesul teologic şi vital la care laicii participă prin asumarea deplină a responsabilităţilor lor ecleziastice, prin modul lor propriu de a lua parte la misiunea lui Cristos şi a Bisericii sale. Aceasta a fost şi este, în cei aproape patruzeci de ani de existenţă a Lucrării, preocuparea constantă – senină, dar puternică – prin care Domnul a dorit să stimuleze, în sufletul meu şi al fiilor mei, dorinţa de a-l sluji.

Care sunt contribuţiile Opus Dei la acest proces? Nu este poate momentul istoric cel mai potrivit pentru a face o estimare globală de acest gen. Deşi este vorba de probleme de care Conciliul Vatican II s-a ocupat mult – cât s-a mai bucurat de acest fapt sufletul meu! – şi, cu toate că nu puţine concepte şi situaţii referitoare la viaţa şi misiunea laicilor au primit deja din partea Magisteriului suficientă confirmare şi lumină, mai există totuşi un nucleu considerabil de chestiuni care constituie încă, pentru generalitatea doctrinei, adevărate probleme-limită ale teologiei. În spiritul pe care Domnul l-a insuflat lui Opus Dei şi pe care încercăm să-l trăim cu credinţă – în ciuda imperfecţiunilor noastre personale –, nouă ni se pare că sunt deja rezolvate minunat cea mai mare parte din aceste probleme dezbătute, dar nu urmărim să prezentăm soluţiile drept singurele posibile.

Există totodată şi alte aspecte ale aceluiași proces de dezvoltare eclesiologică, aspecte care reprezintă excepţionale achiziţii doctrinale – la care Dumnezeu a dorit neîndoios să contribuie, în măsură deloc redusă, şi mărturia spiritului şi vieţii Opus Dei, împreună cu alte valoroase aporturi ale iniţiativelor şi asociaţiilor apostolice la fel de meritorii –, dar sunt achiziţii doctrinale care vor ajunge poate să se întrupeze cu adevărat în viaţa totală a Poporului lui Dumnezeu abia după ce va trece un timp. Chiar dumneavoastră aţi amintit în întrebările anterioare câteva dintre aceste aspecte: dezvoltarea unei autentice spiritualităţi laice; înţelegerea misiunii particulare bisericeşti – nu instituţionale sau oficiale – proprie laicului; identificarea drepturilor şi a îndatoririlor pe care laicul le are ca atare; relaţiile Ierarhie – comunitatea laicilor; egalitatea în demnitate şi complementaritatea sarcinilor bărbatului şi femeii în cadrul Bisericii; necesitatea de a crea o opinie publică organizată la Poporul lui Dumnezeu etc.

Toate acestea constituie, evident, o realitate foarte fluidă şi, uneori, nu lipsită de paradoxuri. Unul şi acelaşi lucru care, spus acum patruzeci de ani, îi scandaliza aproape pe toţi, sau chiar pe toţi, astăzi nu mai miră aproape pe nimeni, dar sunt încă foarte puţini cei care îl înţeleg în profunzime şi îl trăiesc organizat.

Mă voi explica mai bine cu un exemplu. În 1932, comentând fiilor mei de la Opus Dei câteva din aspectele şi consecinţele demnităţii şi responsabilităţii pe care Botezul le conferă oamenilor, le-am scris într-un document: „Trebuie respinsă prejudecata conform căreia credincioşii obişnuiţi nu pot face altceva decât să se rezume la a ajuta clerul, în apostolate ecleziastice. Apostolatul mirenilor nu are de ce să fie întotdeauna o simplă participare la apostolatul ierarhic: lor le revine sarcina de a face apostolat. Şi aceasta nu pentru că au o misiune canonică, ci fiindcă fac parte din Biserică; şi îndeplinesc această misiune prin intermediul profesiei lor, al meseriei lor, al familiei, al colegilor, al prietenilor”.

Astăzi, după solemnele învăţături ale Conciliul Vatican II, nimeni din Biserică nu va pune sub semnul întrebării ortodoxia acestei doctrine. Însă câţi oare au renunţat cu adevărat la concepţia lor unică despre apostolatul laicilor ca lucrare pastorală organizată de sus în jos? Câţi oare, depăşind concepţia monolitică anterioară despre apostolatul laicilor, înţeleg că acesta poate şi chiar trebuie să existe fără a fi nevoie de structuri centralizate rigide, de misiuni canonice şi de ordini ierarhice? Câţi dintre cei care califică drept longa manus Ecclesiae comunitatea laicilor nu confundă totodată în mintea lor conceptul de Biserică – Poporul lui Dumnezeu – cu conceptul mai limitat de Ierarhie? Sau oare câţi laici înţeleg cum se cuvine că, dacă nu lucrează în comuniune strânsă cu Ierarhia, nu au dreptul să-şi revendice spaţiul legitim de autonomie apostolică?

Astfel de consideraţii s-ar putea formula şi în legătură cu alte probleme, pentru că mai sunt realmente multe, foarte multe, de făcut, atât în privinţa necesarei expuneri doctrinale, cât şi în aceea a educării conştiinţelor şi chiar a reformei legislaţiei ecleziastice. Eu îl rog fierbinte pe Domnul – rugăciunea a fost întotdeauna marea mea armă – ca Duhul Sfânt să-şi ajute Poporul, şi în special Ierarhia, în realizarea acestor sarcini. Şi îl mai rog să se slujească în continuare de Opus Dei pentru ca să putem contribui şi ajuta, în tot ce depinde de noi, la acest extraordinar proces de dezvoltare şi întărire a Bisericii.

M-aţi întrebat de asemenea cum se încadrează Opus Dei în Ecumenism. I-am povestit anul trecut unui ziarist francez – şi ştiu că întâmplarea a avut ecou, chiar şi în publicaţiile unor fraţi de ai noştri despărţiţi – ceea ce îi spusesem odată Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea, impresionat de felul său de a fi, afabil şi patern: „Sfinte Părinte, în Lucrarea noastră toţi oamenii, catolici sau nu, au găsit mereu un loc primitor: nu am învăţat ecumenismul de la Sanctitatea Voastră”. El a râs emoţionat, deoarece ştia că, încă din 1950, Sfântul Scaun autorizase Opus Dei să primească, în calitate de asociaţi Colaboratori, credincioşi care nu sunt catolici, chiar şi necreştini.

Sunt într-adevăr mulţi – şi printre ei nu lipsesc preoţi şi chiar şi episcopi din respectivele confesiuni ale fraţilor despărţiţi care se simt atraşi de spiritul Opus Dei şi colaborează în apostolatele noastre. Şi – pe măsură ce contactele se intensifică – sunt tot mai frecvente manifestările de simpatie şi înţelegere cordială datorate faptului că membrii Opus Dei îşi întemeiază spiritualitatea pe simplul scop de a trăi cu responsabilitate angajamentele şi exigenţele impuse de Botez credincioşilor. Multe aspecte – cum sunt cele referitoare la dorinţa de a căuta perfecţiunea creştină şi a face apostolat, încercând să sfinţească propria lucrare profesională; la implicarea în realităţile seculare, respectându-le propria autonomie, dar tratându-le în spiritul şi iubirea unor inimi contemplative; la acordarea de prioritate, în organizarea lucrărilor noastre, persoanei, acţiunii Duhului Sfânt asupra sufletelor, respectării demnităţii şi libertăţii care provin din filiaţia divină a creştinului; la apărarea legitimei capacităţi de iniţiativă în cadrul respectării necesare a binelui comun, împotriva concepţiei monolitice şi instituţionaliste despre apostolatul laicilor – precum şi alte aspecte în legătură cu modul nostru de a trăi şi a lucra, toate acestea sunt puncte de certă întâlnire, unde fraţii despărţiţi descoperă – transformată în viaţă, dovedită de trecerea anilor – o bună parte din supoziţiile doctrinale pe care şi ei şi noi, catolicii, ne-am întemeiat atâtea speranţe ecumenice.