Lista numerelor

Conciliul Vatican II a folosit din plin în documentele sale expresia „Poporul lui Dumnezeu” pentru a desemna Biserica, subliniind astfel responsabilitatea comună tuturor credincioşilor în misiunea unică a acestui Popor al lui Dumnezeu. Ce caracteristici trebuie să întrunească, după părerea dumneavoastră, „necesara opinie publică în Biserică” – de care a vorbit deja Papa Pius al XII-lea – pentru a reflecta cu adevărat această responsabilitate comună? Cum este afectat fenomenul „opiniei publice în Biserică” de relaţiile specifice de autoritate şi obedienţă care există în sânul comunităţii ecleziastice?

Nu concep că poate exista obedienţă cu adevărat creştinească, dacă aceasta nu este voluntară şi responsabilă. Copiii Domnului nu sunt pietre sau leşuri: sunt fiinţe inteligente şi libere, fiind înălţate toate pe aceeaşi treaptă a ordinii supranaturale ca acela care conduce. Dar niciodată nu-şi va putea folosi corect inteligenţa şi libertatea – pentru a asculta, ca şi pentru a opina – cel care nu dispune de suficientă formare creştină. De aceea, problema de fond a „necesarei opinii publice în Biserică” echivalează cu problema necesarei formări doctrinale a credincioşilor. Desigur, Duhul Sfânt îşi împarte cu prisosinţă darurile celor care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu – care sunt cu toţii răspunzători în privinţa misiunii Bisericii –, dar acest fapt nu scuteşte pe nimeni, ci chiar dimpotrivă, de datoria de a dobândi formarea doctrinală corespunzătoare.

Înţeleg prin doctrină cunoaşterea suficientă pe care fiecare credincios trebuie să o aibă în privinţa misiunii totale a Bisericii şi a participării individuale, care atrage responsabilitatea specifică respectivă ce îi revine în această misiune unică. Aceasta este – aşa cum a amintit în repetate rânduri Sfântul Părinte – uriaşa muncă de pedagogie pe care Biserica trebuie să o înfăptuiască în perioada care a urmat Conciliului. În legătură directă cu această muncă cred că se cuvine să fie pusă corecta soluţionare a problemei la care vă referiţi – între alte speranţe care există astăzi în sânul Bisericii. Pentru că, în mod sigur, nu intuiţiile mai mult sau mai puţin profetice ale unor oameni carismatici fără doctrină vor putea asigura necesara opinie publică a Poporului lui Dumnezeu.

În privinţa formelor de exprimare a acestei opinii publice, consider că nu constituie o problemă ce ţine de organe sau instituţii. Un loc la fel de potrivit poate fi un Consiliu pastoral diecezan, ca şi coloanele unui ziar – chiar dacă nu este oficial catolic – sau simpla scrisoare a unui credincios către Episcopul său etc. Posibilităţile şi modalităţile legitime prin care această opinie a credincioşilor se poate manifesta sunt foarte variate şi se pare că nu-i cu putinţă - şi nici nu se cuvine - să fie îngrădite, creându-se o nouă entitate sau instituţie. Cu atât mai puţin cu cât ar fi vorba despre o instituţie care riscă – atât de lesne - să ajungă să fie monopolizată sau manipulată, în fapt, de un grup sau doar de câţiva catolici oficiali, oricare ar fi tendinţa sau orientarea acestei minorităţi. Aceasta ar primejdui însuşi prestigiul Ierarhiei şi ar suna a batjocură pentru restul membrilor Poporului lui Dumnezeu.

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.