Lista numerelor

Decretul Apostolicam actuositatem, nr.5, a afirmat limpede că însufleţirea creştinească a ordinii lumeşti este misiunea întregii Biserici. Aşadar, le revine tuturor: Ierarhiei, clerului, călugărilor şi laicilor. Ne-aţi putea spune cum vedeţi rolul şi modalităţile fiecăruia din aceste sectoare ecleziastice în această unică misiune comună?

În realitate, răspunsul se află în înseşi textele conciliare. Ierarhiei îi revine să semnaleze – ca parte a Magisteriului său– principiile doctrinale care trebuie să conducă şi ilumineze îndeplinirea acestei misiuni apostolice ⁴.

Laicilor, care lucrează în toate împrejurările şi structurile proprii vieţii seculare, le revine în formă specifică însărcinarea, imediată şi directă, de a ordona aceste realităţi lumeşti în lumina principiilor doctrinale enunţate de Magisteriu, dar acţionând, în acelaşi timp, cu autonomia personală necesară faţă de deciziile concrete ce se cuvin a fi luate în viaţa lor socială, familială, politică şi culturală etc. ⁵

În privinţa călugărilor, care se îndepărtează de aceste realităţi şi activităţi seculare, îmbrăţişând un statut particular de viaţă, misiunea lor este aceea de a da o mărturie escatologică publică, ajutându-i astfel pe ceilalţi credincioşi ai Poporului lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că nu au sălaş permanent pe acest pământ ⁶. Şi nu se poate uita nici serviciul pe care îl presupun pentru însufleţirea creştinească a orânduirii lumeşti nenumăratele opere de binefacere, de caritate şi asistenţă socială pe care atâţia călugări şi călugăriţe le înfăptuiesc cu abnegaţie şi spirit de sacrificiu.

Vocaţia laicului şi a călugărului fiind atât de diferite în realizarea lor practică – chiar dacă au în comun, bineînţeles, vocaţia creştină – cum este posibil ca, în însărcinările lor de îndrumare etc., călugării să îi poată călăuzi pe creştinii obişnuiţi pe un drum cu adevărat laic?

Este posibil, în măsura în care toţi călugării – a căror muncă demnă de recunoaştere în slujba Bisericii o admir sincer –se străduiesc să înţeleagă bine care sunt caracteristicile şi cerinţele vocaţiei laice a sfinţeniei şi apostolatului în mijlocul oamenilor, şi doresc şi ştiu să le transmită credincioșilor.

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

Pe de altă parte, progresul istoriei Bisericii a dus la depăşirea unui anumit clericalism, care tinde să deformeze tot ce se referă la laici, atribuindu-le intenţii ascunse. Astfel este mai uşor, acum, să înţelegem că tot ceea ce Opus Dei trăia şi proclama nu era decât vocaţia divină a creştinului obişnuit, cu un zel supranatural precis.

Sper să sosească momentul în care să nu se mai rostească cuvintele catolicii pătrund în mediile sociale, şi să-şi dea seama cu toţii că este o exprimare clericală. În orice caz, nu se aplică absolut deloc apostolatului făcut de Opus Dei. Membrii Lucrării nu au nevoie săpătrundă în structurile lumeşti pentru simplul fapt că sunt cetăţeni obişnuiţi, egali cu toţi ceilalţi, şi prin urmare se află deja acolo.

Dacă Domnul cheamă să vină în Opus Dei o persoană care munceşte într-o fabrică sau într-un spital sau la parlament, aceasta înseamnă că, din acel moment, acea persoană se va hotărî să depună toate eforturile sau să-şi utilizeze toate resursele pentru a sfinţi, prin harul Domnului, profesia respectivă. Nu este vorba de altceva decât de conştientizarea exigenţelor radicale ale mesajului evanghelic, conform vocaţiei specifice primite.

A crede că această conştientizare înseamnă să părăseşti viaţa obişnuită este o idee îndreptăţită numai pentru cei care primesc de la Dumnezeu vocaţia monahală, cu al său contemptus mundi, dispreţuirea sau renunțarea la lucrurile lumeşti; dar a dori să faci din această respingere a lumii esenţa sau apogeul Creştinismului este evident o enormitate.

Aşadar, nu Opus Dei îşi introduce membrii în anumite medii, căci aceştia se află deja acolo, repet şi nu au motive să iasă. Pe deasupra, vocaţia pentru Opus Dei – care izvorăşte din harul Domnului şi din acest apostolat de prietenie şi de încredere despre care vorbeam înainte – se manifestă în toate mediile.

Se poate ca însăşi simplitatea naturii şi a modului de acţiune ale Opus Dei să fie o dificultate pentru cei care sunt copleşiţi de complicaţii şi par a nu fi capabili să înţeleagă nimic natural şi drept.

Fireşte, vor exista întotdeauna unii care nu vor înţelege esenţa Opus Dei, şi asta nu ne miră, fiindcă Domnul i-a prevenit pe ai săi în privinţa acestor greutăţi, spunându-le că non estdiscipulus super Magistrum, nu este ucenic mai presus de învăţătorul său ⁸. Nimeni nu poate pretinde să fie apreciat de toată lumea, chiar dacă are dreptul ca toţi să-l respecte ca om şi ca fiu al Domnului. Din păcate, există fanatici care vor să-şi impună în chip totalitar ideile, şi aceştia nu vor percepe niciodată dragostea pe care membrii Opus Dei o nutresc pentru libertatea personală a semenilor şi apoi pentru propria lor libertate personală, veşnic cu responsabilitate de asemenea personală.

Îmi amintesc de o întâmplare foarte grăitoare. Într-un anumit oraş al cărui nume nu se cade să-l dezvălui, Primăria delibera în legătură cu oportunitatea de a acorda un ajutor economic unui proiect educativ condus de membrii Opus Dei care, ca toate lucrările corporative realizate de Operă, avea o utilitate socială evidentă. Majoritatea consilierilor erau de acord cu acest ajutor. Explicând motivele acestei decizii, unul dintre ei, socialist, arăta că el cunoscuse personal munca ce se realiza în acel centru, afirmând: „Este o activitate caracterizată prin faptul că aceia care o conduc sunt întru totul adepţii libertăţii personale: în acest cămin locuiesc studenţi de toate religiile şi de toate ideologiile”. Consilierii comunişti au votat împotrivă. Unul dintre ei, justificându-şi votul negativ, i-a spus socialistului: „M-am opus pentru că, dacă aşa stau lucrurile, acest cămin înseamnă o propagandă eficientă pentru catolicism”.

Cei care nu respectă libertatea celorlalţi sau vor să se împotrivească Bisericii nu pot aprecia o lucrare apostolică. Însă, chiar şi în aceste cazuri eu, ca om, sunt obligat să-i respect şi să încerc să-i îndrept pe drumul adevărului; şi, ca și creştin, să-i iubesc şi să mă rog pentru ei.

Circumstanţe de natură foarte diferită, precum îndemnurile şi învăţăturile Magisteriului Bisericii, au creat şi stimulat o profundă preocupare socială. Se vorbeşte mult de virtutea sărăciei, ca mărturie evanghelică. Cum o poate practica o casnică, deci o femeie care trebuie să aducă familiei sale o bunăstare îndreptăţită?

Se vesteşte săracilor Evanghelia ¹², citim în Scriptură, fiind tocmai unul din semnele ce anunţă sosirea Împărăţiei Domnului. Cine nu iubeşte şi nu practică virtutea sărăciei nu are spiritul lui Cristos. Şi aceasta e valabil pentru toţi: atât pentru pustnicul care se retrage în deşert, cât şi pentru creştinul obişnuit care trăieşte în mijlocul societăţii oamenilor, folosind resursele acestei lumi sau fiind lipsit de multe dintre ele.

Aceasta este o temă la care aş vrea să mă opresc puţin, pentru că nu întotdeauna se propovăduieşte astăzi sărăcia în aşa fel încât mesajul să ajungă la viaţă. Neîndoios, sunt unii care predică, cu bunăvoinţă, dar fără să fi captat în întregime sensul vremurilor, o sărăcie ca rod al unei elucubraţii intelectuale, ce are anumite semne exterioare spectaculoase şi, în acelaşi timp, enorme deficienţe lăuntrice şi, uneori, şi externe.

Făcându-mă ecou al unei expresii a profetului Isaia – discitebenefacere ¹³, învăţaţi să faceţi bine -, îmi place să spun că trebuie să înveţi să practici orice virtute şi poate, în mod cu totul special, sărăcia. Trebuie să înveţi s-o trăieşti, pentru a nu rămâne redusă la un ideal despre care se poate scrie mult, dar pe care nimeni nu-l înfăptuieşte serios. Trebuie să faci să se vadă că sărăcia este o invitaţie a Domnului pentru fiecare creştin, că este – aşadar – o chemare concretă ce trebuie să călăuzească întreaga viaţă a omenirii.

Sărăcie nu înseamnă mizerie şi în niciun caz, murdărie. În primul rând, deoarece creştinul se defineşte nu atât prin condiţiile externe ale existenţei sale, cât prin îndemnul inimii lui. În plus însă, şi aici ne apropiem de un punct foarte important, de care depinde înţelegerea corectă a vocaţiei laice, fiindcă sărăcia nu se defineşte prin simpla renunţare. În anumite situaţii, mărturia de sărăcie ce li se cere creştinilor poate fi aceea de a abandona totul, de a se împotrivi unui mediu fără alte orizonturi decât cele ale bunăstării materiale şi se proclamă astfel, cu voce de stentor, că nimic nu e bun dacă este preferat Domnului. Dar este oare aceasta mărturia pe care o cere astăzi Biserica în mod obișnuit? Nu e adevărat că ea cere să se dea şi dovada explicită a iubirii față de această lume, a solidarităţii faţă de oameni?

Uneori se meditează asupra sărăciei creştine, având ca principal punct de referinţă călugării, cărora le este propriu să dea, întotdeauna şi în orice loc, o mărturie publică, oficială; se riscă astfel să nu se observe caracterul specific al unei mărturii laice, aduse de dinăuntru, cu simplitatea a ceva obişnuit.

Orice creştin obişnuit trebuie să facă în aşa fel încât să împace în viaţa lui două aspecte care, la prima vedere, pot părea contradictorii. Mai întâi, sărăcia reală, care trebuie să se vadă şi să se atingă – fiind făcută din lucruri concrete -, care trebuie să fie o profesiune de credinţă în Dumnezeu, o manifestare a faptului că inima nu se mulţumeşte cu lucrurile create, ci aspiră spre Creator, năzuind să se pătrundă de dragoste pentru Domnul şi să le împărtăşească apoi tuturor această dragoste. Şi apoi, necesitatea de a fi totodată un om în plus între fraţii lui oamenii, la a căror viaţă participă, cu care se bucură, cu care colaborează, iubind lumea şi toate lucrurile bune care există în lume, folosind toate câte sunt create pentru a rezolva problemele vieţii oamenilor şi pentru a stabili ambianţa spirituală şi materială prielnică dezvoltării persoanelor şi comunităţilor.

A face sinteza între aceste două aspecte este – în bună parte – o chestiune personală, o chestiune de viaţă lăuntrică, pentru a reflecta în fiecare moment, pentru a găsi în fiecare situaţie ceea ce ne cere Domnul. Nu vreau, deci, să dau reguli fixe, ci nişte orientări generale, referindu-mă în special la mamele de familie.

Ştiu că n-am nevoie să amintesc ceea ce, de-a lungul atâtor ani, am tot repetat. Această doctrină de libertate cetăţenească, de convieţuire şi de înţelegere, face parte în mod fundamental din mesajul pe care îl răspândeşte Opus Dei. Va trebui oare să afirm din nou că bărbaţii şi femeile care doresc să-l slujească pe Isus Cristos în Lucrarea lui Dumnezeu sunt simplii cetăţeni egali cu ceilalţi, care se străduiesc să-şi trăiască cu mare responsabilitate – până la ultimele consecinţe - vocaţia lor creştină?

Nimic nu-i deosebeşte pe copiii mei de concetăţenii lor. Însă, în afară de Credinţă, n-au nimic comun cu membrii congregaţiilor religioase. Îi iubesc pe călugări şi le admir claustrarea, apostolatul, izolarea de lume – acel contemptus mundi -, care sunt alte semne de sfinţenie în Biserică. Dar Domnul nu mi-a inspirat vocaţia monahală. Şi a mi-o dori ar însemna un abuz. Nici o autoritate de pe pământ nu mă va putea obliga să fiu călugăr, tot aşa precum nicio autoritate nu mă poate forţa să mă căsătoresc. Sunt preot secular: preot al lui Isus Cristos, care iubeşte cu pasiune lumea.