Lista numerelor

Priviţi cât îşi doreşte Dumnezeu să ne conducă cu paşi minunaţi, divini şi umani, care se traduc printr-o abnegaţie fericită, de bucurie cu durere, de uitare de sine însuşi. Dacă vrea cineva să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească²⁴. Un sfat pe care l-am auzit toţi. Trebuie să ne hotărâm să îl urmăm cu adevărat: pentru ca Domnul să se poată sluji de noi pentru ca, în mijlocul tuturor răscrucilor lumii – noi fiind plini de Dumnezeu –, să fim sare, drojdie, lumină. Tu, în Dumnezeu, pentru a lumina, a da savoare, a creşte, a fermenta.

Dar să nu uităm că nu creăm noi înşine această lumină: doar o reflectăm. Nu suntem noi cei care salvăm sufletele, impulsionându-le să facă binele: suntem doar un instrument, mai mult sau mai puţin potrivit, pentru proiectele salvatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vreodată am gândi că binele pe care îl facem este opera noastră, s-ar întoarce mândria, mai înrădăcinată; sarea şi-ar pierde savoarea, drojdia s-ar strica, lumina s-ar transforma în tenebre.

Pescuitul

Iată, trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, şi-i vor pescui pe aceşti peşti⁸. Aşa arată concret marea lucrare: un pescuit. Se vorbeşte sau se scrie uneori despre lume, comparând-o cu o mare. Şi este un adevăr în această comparaţie. În viaţa umană, ca şi pe mare, există perioade de calm şi de furtună, de linişte şi de vânturi puternice. Deseori, creaturile înoată în ape tulburi, în mijlocul valurilor mari; călătoresc între furtuni, pe un drum trist, şi chiar dacă par fericite, chiar şi când fac mult zgomot: sunt hohote prin care vor să-şi ascundă descurajarea, dezgustul, viaţa fără caritate şi fără înţelegere. Se devorează unii pe alţii, oamenii, şi peştii.

Este datoria fiilor lui Dumnezeu să facă astfel încât toţi oamenii să intre – liber – în plasa divină, ca să se iubească. Dacă suntem creştini, trebuie să ne transformăm în acei pescari pe care îi descrie profetul Ieremia, cu o metaforă pe care a folosit-o, de asemenea, Isus Cristos, în repetate rânduri: Veniţi pe urma mea şi voi face din voi pescari de oameni⁹ , le spune lui Petru şi lui Andrei.

Să-l însoţim pe Cristos în acest pescuit divin. Isus este lângă lacul Genezaret şi oamenii se înghesuie în jurul lui, dornici să asculte cuvântul lui Dumnezeu¹⁰. La fel ca azi! Nu vedeţi? Doresc să audă mesajul lui Dumnezeu, deşi, în exterior, ascund acest lucru. Poate unii au uitat doctrina lui Cristos; alţii – fără a fi vina lor – nu au învăţat-o niciodată, şi cred despre religie că este ceva ciudat. Dar convingeţi-vă de o realitate mereu actuală: vine totdeauna un moment în care sufletul nu mai poate, nu îi ajung explicaţiile obişnuite, nu îl satisfac minciunile falşilor profeţi. Şi, deşi nu o recunosc atunci, aceste persoane sunt dornice să îşi potolească neliniştea privind învăţătura Domnului.

Să-l lăsăm pe sfântul Luca să povestească: El văzu două bărci oprite pe malul lacului; pescarii, coborâţi din ele, spălau plasele. Se urcă atunci în una dintre bărci, aceea a lui Simon, şi-l rugă să se îndepărteze puţin de ţărm. Se aşeză şi din barcă învăţa mulţimile¹¹. Când şi-a terminat cateheza, i-a poruncit lui Simon: Înaintează în larg şi aruncaţi-vă plasele la pescuit¹². Este Cristos stăpânul bărcii; este el cel care pregăteşte pescuitul: pentru aceasta a venit în lume, pentru a avea grijă ca fraţii lui să găsească drumul măririi şi iubirii pentru Tată. Apostolatul creştin nu l-am inventat noi. Noi, oamenii, uneori îi punem piedici: cu neîndemânarea noastră, cu lipsa noastră de credinţă.

Simon răspunse: Stăpâne, toată noaptea am trudit, dar n-am prins nimic¹³. Răspunsul pare rezonabil. Au pescuit, ca de obicei, în aceste ore; şi, tocmai atunci, noaptea a fost infructuoasă. Cum să pescuiască ziua? Dar Petru are credinţă: La cuvântul tău însă voi arunca plasele¹⁴. Hotărăşte să procedeze aşa cum i-a sugerat Cristos; se apucă de lucru, încrezător în cuvântul Domnului. Ce se întâmplă atunci? Şi o făcură, şi prinseră o mulţime de peşti, de se rupeau plasele. Atunci făcură semn tovarăşilor din cealaltă barcă să vină şi să-i ajute. Ei veniră şi umplură amândouă bărcile încât mai că se scufundau¹⁵.

Isus, ieşind în larg cu discipolii săi, nu urmărea doar acest pescuit. De aceea, când Petru cade la picioarele lui şi mărturiseşte, cu umilinţă: Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un păcătos, Domnul nostru răspunde: Nu-ţi fie teamă; de acum înainte vei fi pescar de oameni¹⁶. Şi în acest nou pescuit, de asemenea, nu va lipsi toată eficienţa divină: instrumente ale unor mari miracole sunt apostolii, în pofida neputinţelor lor personale.

Se vor repeta miracolele

Şi pe noi, dacă luptăm în fiecare zi ca să atingem sfinţenia, fiecare în propria sa stare în lume şi exercitând propria sa meserie, în viaţa noastră obişnuită, îndrăznesc să vă asigur că Domnul ne va face instrumente capabile să facă miracole şi, dacă va fi nevoie, dintre cele mai extraordinare. Vom da lumină orbilor. Cine n-ar putea povesti mii de cazuri în care un orb aproape din naştere îşi recuperează vederea, primeşte toată splendoarea luminii lui Cristos? Iar altul era surd, iar altul mut, care nu puteau auzi sau rosti un cuvânt ca fii ai lui Dumnezeu... Şi şi-au purificat simţurile, şi aud şi se exprimă acum ca oamenii, nu ca animalele. In nomine Jesu! În numele lui Isus¹⁷!, Apostolii lui redau capacitatea de a se mişca acelui infirm, incapabil de o acţiune utilă; şi acelui leneş care îşi ştia obligaţiile, dar nu le îndeplinea... În numele Domnului, surge et ambula¹⁸!, ridică-te şi umblă.

Celălalt, mort, putred, care mirosea a cadavru, a auzit vocea lui Dumnezeu, ca în miracolul fiului văduvei din Nain: Tinere, îţi poruncesc, scoală-te¹⁹!. Miracole la fel ca Isus, miracole ca primii apostoli vom face. Poate chiar în tine, în mine s-au produs aceste miracole: poate eram orbi, sau surzi, sau infirmi, sau eram pe moarte, iar cuvântul Domnului ne-a trezit din apatia noastră. Dacă îl iubim pe Cristos, dacă îl urmăm cu sinceritate, dacă nu ne căutăm pe noi înşine, ci doar pe el, în numele lui vom putea să le transmitem celorlalţi, gratis, ceea ce gratis ni s-a acordat.

Discipolii – scrie sfântul Ioan – nu ştiau că era Isus. Isus le zice: Copii, nu aveţi ceva de mâncare²⁷?. Această scenă familială cu Cristos pe mine mă încântă. Isus Cristos, Dumnezeu, spune aceste cuvinte! El, care are deja trup glorios! Aruncaţi plasa de partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi. O aruncară atunci, şi nu mai puteau să o tragă de mulţimea peştilor²⁸. Acum ei înţeleg. Revine în mintea acelor discipoli ceea ce, în atâtea ocazii, au auzit de pe buzele Învăţătorului: pescari de oameni, apostoli. Şi înţeleg că totul este posibil, pentru că el este cel care conduce pescuitul.

Discipolul pe care îl iubea Isus îi spune atunci lui Petru: E Domnul²⁹. Dragostea, dragostea îl vede de departe. Dragostea este prima care înţelege aceste nuanţe delicate. Acel apostol adolescent, cu dragostea puternică pe care o simte pentru Isus, pentru că îl iubea pe Cristos cu toată puritatea şi cu toată căldura unei inimi care nu a fost coruptă niciodată, a exclamat: E Domnul!

Cum auzi Simon Petru că e Domnul, se încinse cu haina, căci era dezbrăcat, şi se aruncă în mare³⁰. Petru este credinţa. Şi se aruncă în mare, plin de o îndrăzneală minunată. Cu dragostea lui Ioan şi credinţa lui Petru, până unde vom ajunge noi?

Sufletele sunt ale lui Dumnezeu

Ceilalţi discipoli veniră cu barca, trăgând plasa cu peştii, deoarece nu era departe de uscat, ci ca la vreo două sute de coţi³¹. Imediat, pun peştele la picioarele Domnului, pentru că este al lui. Ca să învăţăm că sufletele sunt ale lui Dumnezeu, că nimeni de pe acest pământ nu poate să îşi atribuie această proprietate, că apostolatul Bisericii – vestirea sa şi realitatea mântuirii – nu se bazează pe prestigiul unor persoane, ci pe harul divin.

Isus Cristos îl întreabă pe Petru, de trei ori, ca şi cum ar vrea să îi dea o repetată posibilitate de a repara tripla negaţie. Petru deja a învăţat, din propria sa mizerie: este profund convins, conştient de slăbiciunea sa că este de prisos îngâmfarea temerară. De aceea, pune totul în mâinile lui Cristos. Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Doamne, tu le ştii pe toate, tu ştii că te iubesc³². Şi ce răspunde Cristos? Păstoreşte mieii mei, păstoreşte oile mele³³. Nu alte tale, nu ale voastre: ale mele! Pentru că el l-a creat pe om, el l-a mântuit, el a răscumpărat fiecare suflet, unul câte unul – repet –, cu preţul sângelui său.

Când donatiştii, în secolul al V-lea, îşi organizau atacurile împotriva catolicilor, susţineau că este imposibil ca episcopul de Hippona, Augustin, să fi predicat adevărul, pentru că a fost un mare păcătos. Iar sfântul Augustin le-a sugerat fraţilor lui în credinţă cum trebuie să răspundă: Augustin este episcop în Biserica Catolică; el duce povara sa, pentru care trebuie să îi dea socoteală lui Dumnezeu. L-am cunoscut între cei buni. Dacă este rău, el o ştie; dacă este bun, nici măcar atunci nu îmi pun în el speranţa. Pentru că primul lucru pe care l-am învăţat în Biserica Catolică este să nu-mi pun speranţa într-un om³⁴.

Nu facem apostolatul nostru. În acest caz, ce am putea să spunem? Facem – pentru că Dumnezeu vrea acest lucru, pentru că aşa ne-a poruncit: Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia³⁵ – apostolatul lui Cristos. Greşelile sunt ale noastre; roadele, ale Domnului.