Lista numerelor

Meditând asupra acelor cuvinte ale Domnului nostru: Eu însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr¹⁴, percepem cu claritate unicul nostru scop: sfinţenia sau, mai bine spus, faptul că trebuie să fim sfinţi pentru a sfinţi. Imediat, ca o subtilă tentaţie, ne asaltează, poate, gândul că foarte puţini suntem hotărâţi să răspundem acestei invitaţii divine, pe lângă faptul că ne considerăm instrumente de proastă calitate. Este adevărat, suntem puţini, în comparaţie cu restul omenirii, şi ca persoane nu valorăm nimic; dar afirmaţia Învăţătorului răsună cu autoritate: creştinul este lumină, sare, fermentul lumii, şi o fărâmă de plămadă dospeşte tot aluatul¹⁵. Tocmai de aceea, am predicat mereu că ne interesează toate sufletele – sută la sută –, fără discriminarea niciunui gen, cu certitudinea că Isus Cristos ne-a răscumpărat pe toţi şi vrea să ne folosească pe aceştia puţini, în pofida nulităţii propriei noastre persoane, ca să facem cunoscută această mântuire.

Un discipol al lui Cristos nu se va purta niciodată rău cu nicio persoană; greşelii îi spune pe nume, dar pe cel care se înşală trebuie să îl corecteze cu dragoste; dacă nu, nu îl va putea ajuta, nu îl va putea sfinţi. Trebuie să convieţuim, trebuie să înţelegem, trebuie să iertăm, trebuie să avem o atitudine fraternă; şi, după cum ne sfătuia sfântul Ioan al Crucii, în orice moment trebuie să pui dragoste, acolo unde nu este dragoste, pentru a scoate dragoste¹⁶, de asemenea în aceste împrejurări aparent neimportante pe care ni le oferă munca profesională şi relaţiile familiale şi sociale. Drept care, tu şi eu vom profita de cele mai banale ocazii care apar în jurul nostru pentru a le sfinţi, pentru a ne sfinţi şi pentru a-i sfinţi pe cei care împart cu noi aceeaşi trudă zilnică, simţind în viaţa noastră povara dulce şi sugestivă a comântuirii.

Sufletele sunt ale lui Dumnezeu

Ceilalţi discipoli veniră cu barca, trăgând plasa cu peştii, deoarece nu era departe de uscat, ci ca la vreo două sute de coţi³¹. Imediat, pun peştele la picioarele Domnului, pentru că este al lui. Ca să învăţăm că sufletele sunt ale lui Dumnezeu, că nimeni de pe acest pământ nu poate să îşi atribuie această proprietate, că apostolatul Bisericii – vestirea sa şi realitatea mântuirii – nu se bazează pe prestigiul unor persoane, ci pe harul divin.

Isus Cristos îl întreabă pe Petru, de trei ori, ca şi cum ar vrea să îi dea o repetată posibilitate de a repara tripla negaţie. Petru deja a învăţat, din propria sa mizerie: este profund convins, conştient de slăbiciunea sa că este de prisos îngâmfarea temerară. De aceea, pune totul în mâinile lui Cristos. Da, Doamne, tu ştii că te iubesc. Doamne, tu le ştii pe toate, tu ştii că te iubesc³². Şi ce răspunde Cristos? Păstoreşte mieii mei, păstoreşte oile mele³³. Nu alte tale, nu ale voastre: ale mele! Pentru că el l-a creat pe om, el l-a mântuit, el a răscumpărat fiecare suflet, unul câte unul – repet –, cu preţul sângelui său.

Când donatiştii, în secolul al V-lea, îşi organizau atacurile împotriva catolicilor, susţineau că este imposibil ca episcopul de Hippona, Augustin, să fi predicat adevărul, pentru că a fost un mare păcătos. Iar sfântul Augustin le-a sugerat fraţilor lui în credinţă cum trebuie să răspundă: Augustin este episcop în Biserica Catolică; el duce povara sa, pentru care trebuie să îi dea socoteală lui Dumnezeu. L-am cunoscut între cei buni. Dacă este rău, el o ştie; dacă este bun, nici măcar atunci nu îmi pun în el speranţa. Pentru că primul lucru pe care l-am învăţat în Biserica Catolică este să nu-mi pun speranţa într-un om³⁴.

Nu facem apostolatul nostru. În acest caz, ce am putea să spunem? Facem – pentru că Dumnezeu vrea acest lucru, pentru că aşa ne-a poruncit: Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi evanghelia³⁵ – apostolatul lui Cristos. Greşelile sunt ale noastre; roadele, ale Domnului.