Lista numerelor

Îmi vei spune, poate: şi pentru ce ar trebui să mă străduiesc? Nu îţi răspund eu, ci sfântul Paul: Dragostea lui Cristos ne constrânge¹⁰. Întreg cuprinsul unei existenţe este puţin pentru a lărgi frontierele carităţii tale. De la începuturile Opus Dei mi-am manifestat marea mea râvnă repetând neobosit, pentru sufletele generoase care se vor hotărî să-l traducă în fapte, acel strigat al lui Cristos: Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste între voi¹¹. Ne vor cunoaşte tocmai prin asta, întrucât caritatea este punctul de plecare al oricărei activităţi a unui creştin.

El, care este puritatea însăşi, ne asigură că discipolii lui nu vor fi recunoscuţi după curăţenia vieţii lor. El, care este austeritatea, care nu are nici măcar o piatră pe care să îşi culce capul¹², care a petrecut atâtea zile în post şi meditaţie¹³, nu le spune apostolilor: Vă vor recunoaşte ca aleşi ai mei pentru că nici nu mâncaţi, nici nu beţi.

Viaţa curată a lui Cristos era – cum a fost şi va fi în toate epocile – o palmă pentru acea societate de atunci, care era, ca şi acum, deseori, atât de putredă. Sobrietatea lui, altă lovitură de bici pentru cei care erau într-un banchet continuu, provocându-şi voma după ce mâncau, ca să poată să continue să mănânce, împlinind până la ultima literă cuvintele lui Saul: Îşi transformă pântecele într-un zeu¹⁴.

Fraţii mei iubiţi – din nou, vocea sfântului Paul –, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că lucrarea voastră în Domnul nu este zadarnică²⁹. Vedeţi? Este un întreg florilegiu de virtuţi care se pune în mişcare în timp ce ne desfăşurăm activitatea, pentru a o sfinţi: tăria, pentru a persevera în muncă, în pofida dificultăţilor naturale şi fără a ne lăsa niciodată învinşi de oboseală; cumpătarea, pentru a ne dărui fără rezerve şi pentru a depăşi comoditatea şi egoismul; dreptatea, pentru a ne îndeplini îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de societate, faţă de familie, faţă de colegi; prudenţa, pentru a şti în fiecare caz care este lucrul care convine să fie făcut şi pentru a ne lansa în lucrare fără amânări... Şi totul, insist, din dragoste, cu sentimentul viu şi imediat al responsabilităţii pentru rodul muncii noastre şi pentru semnificaţia sa apostolică.

În fapte constă iubirea, şi nu în discursuri bune, spune un refren popular, şi cred că este inutil să mai adaug ceva.

Doamne, dăruieşte-ne harul tău. Deschide-ne uşa atelierului din Nazaret, cu scopul de a ne învăţa să te contemplăm pe tine, cu mama ta, sfânta Maria, şi cu sfântul patriarh Iosif – pe care îl iubesc şi îl venerez atât de mult –, dedicaţi toţi trei unei vieţi de muncă sfântă. Vor fi mişcate bietele noastre inimi, te vom căuta şi te vom găsi în munca zilnică, pe care tu doreşti să o transformăm în lucrare a lui Dumnezeu, lucrare de dragoste.

Roadele cumpătării

Cumpătarea înseamnă stăpânire de sine. Nu tot ceea ce experimentăm în trup şi în suflet trebuie să se manifeste fără frâu. Nu tot ceea ce se poate face trebuie făcut. Este mai comod să te laşi purtat de impulsuri care sunt numite naturale; dar la capătul acestui drum se găseşte tristeţea, izolarea în propria mizerie.

Unii nu vor să nege nimic stomacului, ochilor, mâinilor; nu vor să îl asculte pe cel care îi sfătuieşte să trăiască o viaţă curată. Capacitatea de a procrea – care este o realitate nobilă, participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu – o folosesc dezordonat, ca pe un instrument în slujba egoismului.

Dar nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre necurăţie. Vreau să mă opresc asupra roadelor cumpătării, vreau să îl văd pe omul cu adevărat om, care nu este ataşat de lucrurile care strălucesc fără să aibă valoare, ca flecuşteţele pe care le adună coţofana. Acest om ştie să deosebească lucrurile care îi fac rău sufletului şi îşi dă seama că sacrificiul este doar aparent: pentru că trăind astfel – cu sacrificiu – se eliberează de multe servitudini şi reuşeşte, în profunzimea inimii sale, să se bucure de întreaga dragoste a lui Dumnezeu.

Viaţa îşi recapătă atunci nuanţele pe care lipsa de cumpătare le acoperă: omul este în stare să se preocupe de ceilalţi, să împartă ceea ce este al său cu toţi, să se dedice sarcinilor mari. Cumpătarea face sufletul sobru, modest, înţelegător; îi dă o modestie naturală care este totdeauna atrăgătoare, pentru că se observă în comportament stăpânirea de sine a inteligenţei. Cumpătarea nu înseamnă limitare, ci măreţie. Este mult mai multă privaţiune în desfrâu, în care sufletul abdică de la sine însuşi, pentru a-l sluji pe primul care îi zornăie la urechi câţiva arginţi.

Amintesc acum – cu siguranţă unii dintre voi au auzit deja acest comentariu al meu la alte meditaţii – acel vis al unui scriitor din secolul de aur castilian. În faţa lui se deschid două drumuri. Unul este larg, pentru căruţe, uşor, cu multe hanuri, magazine şi alte locuri de distracţie şi de odihnă. Pe acolo mergeau oameni călare sau în trăsuri, cu muzică şi râsete – hohote nebune –; se vede o mulţime îmbătată de o desfătare aparentă, efemeră, pentru că acest drum se sfârşeşte într-un abis fără fund. Este calea amatorilor de plăceri lumeşti, a veşnicilor trândavi; afişează o bucurie pe care, în realitate, nu o au; caută cu nesaţ toate comodităţile şi plăcerile...; îi îngrozesc durerea, renunţarea, sacrificiul. Nu vor să ştie nimic despre crucea lui Cristos, cred că este o nebunie. Dar ei sunt cei nebuni: sclavi ai invidiei, ai lăcomiei, ai senzualităţii, sfârşesc rău şi târziu îşi dau seama că şi-au vândut, pentru o bagatelă searbădă, fericirea pământească şi veşnică. Ne avertizează Domnul: Cine caută să-şi scape viaţa, o va pierde, iar cine îşi părăseşte viaţa pentru mine o va afla. Ce-i foloseşte oare omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul⁹?.

Într-o direcţie diferită se îndreaptă, în acest vis, altă cărare: atât de strâmtă şi de abruptă încât nu se poate parcurge călare. Toţi cei care intră pe această cărare merg pe propriile picioare, cu chip senin, călcând peste mărăcini şi ocolind stânci. În unele locuri, îşi sfâşie hainele şi chiar carnea. Dar la sfârşit, îi aşteaptă un liman, fericirea veşnică, cerul. Acest drum al sufletelor sfinte, care se umilesc, care, din dragoste pentru Isus Cristos, se sacrifică generos pentru ceilalţi; calea celor care nu se tem să urce, purtând cu dragoste crucea, oricât de grea ar fi, pentru că ştiu că, dacă greutatea îi doboară, vor putea să se ridice şi să continue ascensiunea: Cristos este puterea acestor drumeţi.

Să luăm alte exemple, de asemenea din viaţa obişnuită. Sfântul Paul le menţionează: Toţi atleţii se stăpânesc de la toate, dar ei o fac pentru a primi o cunună pieritoare, pe când noi una nepieritoare¹⁷. Este suficient să aruncaţi o privire în jurul vostru. Priviţi la câte sacrificii se supun, de bună voie sau siliţi, oamenii, pentru a avea grijă de corpul lor, pentru a-şi apăra sănătatea, pentru a dobândi stima altora... Nu vom fi noi în stare să ne punem în mişcare în faţa acestei imense dragoste a lui Dumnezeu la care atât de rău răspunde omenirea, mortificând ceea ce trebuie mortificat, ca mintea noastră şi inima noastră să trăiască mai atente faţă de Domnul?

S-a răsturnat într-un asemenea mod sensul creştin în multe conştiinţe încât, când se vorbeşte despre mortificare şi penitenţă, oamenii se gândesc doar la acele posturi şi cilicii care sunt menţionate în admirabilele relatări din unele biografii ale sfinţilor. Începând această meditaţie, am pus premisa evidentă că trebuie să îl imităm pe Isus Cristos, ca model de comportament. Cu siguranţă, a pregătit începutul predicării sale retrăgându-se în deşert, pentru a posti timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi¹⁸, dar înainte şi după aceea a practicat virtutea cumpătării cu atâta naturaleţe, încât inamicii săi au profitat de aceasta pentru a-l eticheta calomnios drept mâncău şi beţivan, prieten cu vameşii şi cu păcătoşii¹⁹.