Lista numerelor

Viaţă interioară: este o exigenţă a chemării pe care învăţătorul a pus-o în sufletul tuturor. Trebuie să fim sfinţi – o să vă spun acest lucru cu o expresie din ţinutul meu – până la ultimul fir de păr: creştini adevăraţi, autentici, canonizabili; şi dacă nu, am eşuat ca discipoli ai unicului Învăţător. Vedeţi, în plus, că Dumnezeu, uitându-se la noi, acordându-ne harul său ca să luptăm pentru a atinge sfinţenia în mijlocul lumii, ne impune, de asemenea, obligaţia apostolatului. Înţelegeţi că, chiar şi din punct de vedere uman, după cum comentează un părinte al Bisericii, preocuparea pentru suflete încolţeşte ca o consecinţă logică a acestei alegeri: Când descoperiţi că v-a fost de folos ceva, încercaţi să îi atrageţi pe ceilalţi. Trebuie, prin urmare, să doriţi ca alţii să vă însoţească pe căile Domnului. Dacă mergeţi în for sau la baia publică şi vă întâlniţi cu cineva care nu are nimic de făcut, îl invitaţi să vă însoţească. Aplicaţi la domeniul spiritual acest obicei lumesc şi, când mergeţi la Dumnezeu, nu o faceţi singur⁹.

Dacă nu vrem să risipim timpul inutil – cu atât mai puţin cu falsele scuze legate de dificultăţile exterioare din mediu, care nu au lipsit niciodată, de la începuturile creştinismului –, trebuie să ne fie foarte clar faptul că Isus Cristos a legat, în mod obişnuit, de viaţa interioară eficienţa acţiunii noastre de a-i atrage pe cei care ne înconjoară. Cristos a pus ca o condiţie, pentru reuşita activităţii apostolice, sfinţenia; mă corectez, strădania fidelităţii noastre, pentru că sfinţi pe pământ nu vom fi niciodată. Pare incredibil, dar Dumnezeu şi oamenii au nevoie, din partea noastră, de o fidelitate fără paleative, fără eufemisme, care să meargă până la ultimele sale consecinţe, fără jumătăţi de măsură, nici compromisuri, în deplinătatea vocaţiei creştine asumate şi practicate cu migală.

Umilinţa Domnului era altă lovitură, pentru acel mod de a-şi petrece viaţa preocupaţi doar de ei înşişi. Fiind la Roma, am comentat în repetate ocazii, şi probabil m-aţi auzit spunând, că pe sub aceste vestigii grandioase, azi în ruină, au defilat triumfători, găunoşi, îngâmfaţi, plini de mândrie, împăraţii şi generalii lor învingători. Şi, trecând pe sub aceste monumente, poate şi-au plecat capul, de teamă să nu se lovească de arcul de triumf cu fruntea lor maiestuoasă. Cu toate acestea, Cristos, umil, nu spune nici: Vă vor recunoaşte ca discipoli ai mei pentru că sunteţi umili şi modeşti.

Aş vrea să vă fac să observaţi că, după douăzeci de secole, încă mai apare cu toată forţa noutăţii porunca Maestrului, care este ca o scrisoare de prezentare a adevăratului fiu al lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii mele preoţeşti, am spus foarte des în predicile mele că, din nefericire pentru atâţia, continuă să fie nouă, pentru că niciodată sau aproape niciodată oamenii nu s-au străduit să o practice: trist, dar aşa este. Şi este foarte clar că afirmaţia lui Mesia subliniază în mod categoric: Prin aceasta vă vor cunoaşte, dacă vă veţi iubi unii pe alţii! De aceea, simt nevoia să amintesc constant aceste cuvinte ale Domnului. Sfântul Paul adaugă: Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi astfel veţi împlini legea lui Cristos¹⁵. Momente pierdute, poate cu falsa scuză că ai destul timp... Când sunt atâţia fraţi, prieteni de-ai tăi, supraîncărcaţi cu lucrul! Cu delicateţe, cu curtoazie, cu surâsul pe buze, ajută-i în aşa fel încât să fie aproape imposibil ca ei să observe; şi nici să nu poată să îţi fie recunoscători, pentru că fineţea discretă a carităţii tale a făcut ca ea să treacă neobservată.

Nu le-a rămas nicio clipă liberă, ar argumenta acele sărmane care merg cu candelele goale. Le prisoseşte cea mai mare parte a zilei lucrătorilor din piaţă, pentru că nu se simt obligaţi să muncească, deşi chemarea Domnului este continuă, urgentă, de la prima oră. Să o acceptăm, răspunzând „da”: şi să îndurăm din dragoste – ceea ce nu înseamnă a îndura – greul şi zăduful zilei¹⁶.

Toate le pot

Dacă nu lupţi, să nu-mi spui că încerci să te identifici mai mult cu Cristos, să îl cunoşti, să îl iubeşti. Când pornim pe adevăratul drum de a-l urma pe Cristos, de a ne purta ca fii ai lui Dumnezeu, nu ni se ascunde ce ne aşteaptă: Sfânta cruce, pe care trebuie să o privim ca pe punctul central pe care se sprijină speranţa noastră de a ne uni cu Domnul.

Îţi anticipez că acest program nu se dovedeşte o întreprindere uşoară; că a trăi în modul pe care ni-l arată Domnul presupune strădanie. Vă citesc enumerarea pe care o face apostolul, când vorbeşte despre întâmplările şi suferinţele prin care a trecut pentru a îndeplini voinţa lui Isus: De la Iudei, de cinci ori am primit treizeci şi nouă de lovituri. De trei ori am fost bătut cu vergi, o dată cu pietre; de trei ori am naufragiat, o zi şi o noapte le-am petrecut în largul mării. De atâtea ori pe drumuri, în primejdii, pe râuri, primejdii de hoţi, primejdii din partea neamului meu, primejdii din partea păgânilor, primejdii în oraş, primejdii în pustiu, primejdii pe mare, primejdii printre fraţi mincinoşi. În muncă şi trudă, în repetate veghi, în foame şi sete, în posturi dese, în frig şi goliciune. Iar în afară de toate celelalte, sarcina mea de fiecare zi, îngrijorarea pentru toate Bisericile¹⁴.

Îmi place, în aceste conversaţii cu Domnul, să mă scufund în realitatea în care trăim, fără să inventez teorii, nici să visez la mari renunţări, la eroisme, care de obicei nu se realizează. Contează să profităm de timp, care ne scapă printre mâini şi care, după criteriul creştin, este mai preţios decât aurul, pentru că reprezintă o anticipare a gloriei care ni se va acorda după aceea.

Logic, de-a lungul zilei noastre nu ne vom lovi de genul şi mulţimea de contradicţii care au apărut în viaţa lui Saul. Noi vom descoperi micimea egoismului nostru, loviturile senzualităţii, loviturile unui orgoliu inutil şi ridicol, şi multe alte cedări; atâtea, atâtea slăbiciuni. Să ne descurajăm? Nu. Cu sfântul Paul, să-i repetăm Domnului: Mă simt bine în slăbiciunile mele, în umiliri, în necazuri, în prigoane şi strâmtorări pentru Cristos, deoarece când mă simt slab, atunci sunt tare¹⁵.