Lista numerelor

Nu te îndemn la delăsare în îndeplinirea îndatoririlor tale sau în exercitarea drepturilor tale. Dimpotrivă, pentru fiecare dintre noi, de obicei, o retragere pe acest front echivalează cu a dezerta cu laşitate din luptă pentru a atinge sfinţenia, la care Dumnezeu ne-a chemat. De aceea, în deplină cunoştinţă, trebuie să te străduieşti – mai ales în munca ta – pentru ca nici tu, nici ai tăi să nu duceţi lipsă de ceea ce este necesar pentru a trăi cu demnitate creştină. Dacă vreodată simţi în trupul tău greutatea sărăciei, să nu te întristezi, nici să nu te revolţi; dar, insist, încearcă să foloseşti toate mijloacele nobile pentru a depăşi această situaţie, pentru că a proceda altfel ar însemna să îl pui la încercare pe Dumnezeu. Şi în timp ce lupţi, aminteşte-ţi, în plus, că omnia in bonum! Totul – şi lipsurile, sărăcia – cooperează pentru binele celor care îl iubesc pe Domnul²²; obişnuieşte-te, încă de pe acum, să înfrunţi cu bucurie micile limitări, inconvenientele, frigul, căldura, privarea de ceva pe care îl consideri indispensabil, a nu putea să te odihneşti cum şi când doreşti, foamea, singurătatea, ingratitudinea, neînţelegerea, dezonoarea...

Tată,... să nu îi scoţi din lume

Suntem oameni de pe stradă, creştini obişnuiţi, amestecaţi în torentul circulator al societăţii, iar Domnul ne vrea sfinţi, apostolici, tocmai în mijlocul activităţii noastre profesionale, adică sfinţindu-ne în această îndatorire, sfinţind această îndatorire şi ajutându-i pe ceilalţi să se sfinţească prin această îndatorire. Convingeţi-vă că în acest mediu vă aşteaptă Dumnezeu, cu solicitudine de tată, de prieten; şi gândiţi-vă că, prin treburile voastre profesionale realizate cu responsabilitate, în plus faţă de faptul că ne susţinem din punct de vedere economic, aduceţi un serviciu direct dezvoltării societăţii, uşuraţi, de asemenea, poverile celorlalţi şi menţineţi atâtea lucrări de asistenţă – la nivel local şi universal – pentru persoanele şi popoarele mai puţin favorizate.

Desprinderea pe care o predic, după ce îl privim pe modelul nostru, este stăpânire; nu zgomotoasă calicime, o mască a lenei şi a abandonului. Trebuie să te îmbraci conform cu stilul condiţiei tale, mediului tău, familiei tale, muncii tale..., asemenea colegilor tăi, dar pentru Dumnezeu, cu dorinţa de a oferi o imagine autentică şi atrăgătoare a adevăratei vieţi creştine. Cu naturaleţe, fără extravaganţe; vă sfătuiesc să fiţi atenţi la aceste lucruri şi este mai bine să acordaţi mai multă atenţie decât prea puţină. Tu cum îţi imaginezi purtarea Domnului nostru? Nu te-ai gândit cu ce demnitate purta acea tunică fără cusături, pe care, probabil, au ţesut-o mâinile sfintei Maria? Nu îţi aminteşti cum în casa lui Simon s-a plâns că nu i-au oferit apă să se spele, înainte de a se aşeza la masă²⁵?. Cu siguranţă, el a scos în evidenţă această lipsă de politeţe pentru a concretiza cu această anecdotă învăţătura că în detaliile mărunte se arată dragostea, dar încearcă de asemenea să arate clar că respectă obiceiurile sociale ale mediului. De aceea, tu şi eu ne străduim să fim desprinşi de bunurile şi de confortul pământeşti, dar fără a ieşi din comun şi fără să facem lucruri ciudate.

Pentru mine, o manifestare a faptului că noi ne simţim stăpâni ai lumii, administratori fideli ai lui Dumnezeu este să avem grijă de ceea ce folosim, cu interesul să se păstreze, să dureze, să lumineze, să slujească în cel mai lung timp posibil scopului său, astfel încât să nu se irosească. În centrele Opus Dei veţi găsi o decorare simplă, primitoare şi, mai presus de orice, curată, pentru că nu trebuie să se confunde o casă săracă cu prostul gust, nici cu murdăria. Totuşi, înţeleg ca tu, în concordanţă cu posibilităţile tale şi cu obligaţiile tale sociale, familiale, să posezi obiecte de valoare şi să ai grijă de ele, cu spirit de mortificare, cu desprindere.

Încheiem cu o reflecţie pe care ne-o oferă evanghelia din Liturghia de azi: Şase zile înaintea Paştilor Isus veni apoi la Betania, unde locuia Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Acolo dădură un ospăţ în cinstea lui şi Marta servea, iar Lazăr era cu el printre comeseni. Maria luă atunci o livră de parfum de nard curat foarte preţios şi unse picioarele lui Isus, iar apoi le şterse cu părul ei. Şi se umplu casa de mireasma parfumului³¹. Ce dovadă atât de clară de mărinimie, risipa Mariei! Iuda se lamentează că s-a risipit un parfum care valora – în lăcomia lui, îşi făcuse foarte bine calculele – cel puţin trei sute de dinari³².

Adevărata desprindere ne face să fim foarte generoşi cu Dumnezeu şi cu fraţii noştri; să ne mobilizăm, să căutăm mijloace, să facem eforturi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie. Un creştin nu poate să se mulţumească cu o activitate care să-i permită să câştige suficient pentru a trăi bine el şi ai lui: mărinimia lui îl va impulsiona să pună umărul ca să-i ajute pe ceilalţi, din caritate şi din simţ al dreptăţii, cum le scria sfântul Paul romanilor: Macedonia şi Ahaia au hotărât o colectă pentru săracii sfinţilor din Ierusalim. Au hotărât-o ei, ce e drept, dar le şi sunt datori. Căci, dacă păgânii au avut parte de bunurile lor spirituale, datori sunt şi ei să-i ajutoreze cu cele materiale³³.

Să nu fiţi meschini, nici zgârciţi cu acela care a fost atât de generos cu noi, până la a se dărui total, fără rezerve. Gândiţi-vă cât vă costă – şi economic – să fiţi creştini? Dar, mai presus de toate, nu uitaţi că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dăruieşte cu bucurie. Pe de altă parte, Dumnezeu este în stare să reverse asupra voastră binefaceri de tot felul, încât, îmbelşugaţi mereu cu toate cele de trebuinţă, să prisosiţi în vederea oricărei fapte bune³⁴.

Apropiindu-ne, în timpul acestei Săptămâni Mari, de patimile lui Isus Cristos, să-i cerem Preasfintei Fecioare ca, la fel ca ea³⁵, să ştim şi noi să medităm şi să păstrăm toate aceste învăţături în inimile noastre.

Permiteţi-mi să vă amintesc încă o dată drumul pe care Dumnezeu speră să îl parcurgă fiecare, atunci când ne cheamă să-l slujim în mijlocul lumii, pentru a sfinţi şi a ne sfinţi prin intermediul ocupaţiilor obişnuite. Cu un bun-simţ colosal, plin în acelaşi timp de credinţă, predica sfântul Paul că în legea lui Moise este scris: Să nu legi botul boului care treieră²¹. Şi se întreabă: De boi îi este oare lui Dumnezeu? Nu aşa că tocmai pentru noi o spune? Da, pentru noi a fost scris; căci trebuie ca plugarul să are cu nădejde, iar cine treieră cu nădejdea că va avea parte de rod²².

Niciodată nu s-a redus viaţa creştină la o aglomerare sufocantă de obligaţii, care face ca sufletul să fie supus la o tensiune exasperată; se modelează după circumstanţele individuale ca mănuşa pe mână şi cere ca în exercitarea sarcinilor noastre obişnuite, în cele mari şi în cele mici, cu rugăciune şi mortificare, să nu pierdem niciodată perspectiva supranaturală. Gândiţi-vă că Dumnezeu îşi iubeşte cu patimă creaturile şi cum ar lucra măgarul dacă nu i se dă de mâncare, nu are timp ca să îşi refacă forţele sau i se şubrezeşte forţa cu lovituri excesive? Corpul tău este ca un măgăruş – un măgăruş a fost tronul lui Dumnezeu în Ierusalim – care te duce în spinare pe cărările divine ale pământului: trebuie să îl domini ca să nu se abată de la căile Domnului şi să îl încurajezi pentru ca trapul său să fie cât de vesel şi de însufleţit se poate aştepta de la un măgar.

De aceea, vă repet, cu sfântul Paul: Chiar de aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragostea, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor. Chiar de aş avea darul profeţiei, şi aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi aş avea o credinţă desăvârşită, încât să strămut munţii, dacă nu am dragostea, nimic nu sunt. Dacă întreaga mea avuţie aş da-o în pomeni, şi corpul meu l-aş da pe foc, să ard, dacă nu am dragostea, nu-mi foloseşte la nimic³⁰.

În faţa acestor cuvinte ale apostolului neamurilor, nu lipsesc cei asemenea acelor discipoli ai lui Cristos care, atunci când Domnul nostru le-a vestit sacramentul trupului şi sângelui său, au comentat: Acest cuvânt e tare. Cine poate să-l asculte³¹? E tare, da. Întrucât caritatea pe care o descrie apostolul nu se limitează la filantropie, la umanism sau la compasiunea logică în faţa suferinţei altuia: presupune exercitarea virtuţii teologale a iubirii pentru Dumnezeu şi a iubirii pentru ceilalţi prin Dumnezeu. Dragostea nicicând nu încetează. Fie profeţiile se vor spulbera; fie limbile vor amuţi; fie ştiinţa va dispărea... În prezent durează aceste trei virtuţi: credinţa, nădejdea, dragostea. Dar cea mai presus dintre ele este dragostea³².

Singurul drum

Ne-am convins de faptul că adevărata caritate nu are nimic de-a face cu această caricatură a virtuţii centrale a vieţii creştinului pe care unii au vrut s-o creioneze. Atunci, de ce această nevoie de a o predica întruna? Apare ca temă obligatorie, dar cu puţine posibilităţi de a se manifesta în fapte concrete?

Dacă am privi în jurul nostru, am găsi, poate, motive să credem că această virtute a carităţii este o virtute iluzorie. Dar, analizând lucrurile în sens supranatural, vei descoperi de asemenea rădăcina acestei sterilităţi: absenţa unei relaţii intense şi continue, apropiate, faţă în faţă, cu Domnul nostru Isus Cristos; şi necunoaşterea lucrării Duhului Sfânt în suflet, al cărei prim rod este tocmai caritatea.

Preluând sfaturile apostolului – Purtaţi-vă unii altora poverile; astfel veţi îndeplini legea lui Cristos³³ – adaugă un părinte al Bisericii: Iubindu-l pe Cristos vom suporta cu uşurinţă slăbiciunea celorlalţi, şi a celui pe care nu îl iubim încă, pentru că nu are fapte bune³⁴.

Pe aici urcă drumul care ne face să creştem în caritate. Dacă ne-am imagina că mai întâi trebuie să ne angajăm în activităţi umanitare, în lucrări de asistenţă, excluzând dragostea Domnului, ne înşelăm. Nu îl neglijăm pe Cristos din cauza preocupării pentru aproapele bolnav, întrucât trebuie să îl iubim pe bolnav datorită lui Cristos³⁵.

Priviţi-l constant pe Isus care, fără a înceta să fie Dumnezeu, s-a umilit luând chip de slujitor³⁶, pentru a putea să ne slujească, pentru că doar în această direcţie se desfăşoară elanurile care merită truda. Dragostea caută uniunea, identificarea cu persoana iubită: şi, când ne unim cu Cristos, ne va atrage dorinţa de a-i urma viaţa de dăruire, de dragoste nemăsurată, de sacrificiu până la moarte. Cristos ne pune în faţa dilemei definitive: fie ne consumăm propria existenţă într-un mod egoist şi solitar, fie ne dedicăm cu toate puterile unei misiuni de slujire.