Lista numerelor

Asociaţia insistă asupra libertăţii membrilor de a-şi exprima convingerile pe care şi le păstrează cu onestitate. Însă, revenind la această temă, din alt punct de vedere, până unde credeţi că Opus Dei este obligată moral, ca asociaţie, să-şi exprime opiniile în probleme cruciale, seculare sau spirituale, în mod public sau în particular? Sunt situaţii în care Opus Dei îşi va pune în joc influenţa sa şi a membrilor ei în apărarea principiilor pe care le consideră sacre, ca de pildă, recent, în sprijinul legislaţiei referitoare la libertatea religioasă în Spania?

În Opus Dei, încercăm întotdeauna şi în toate privinţele să simţim conform Bisericii lui Cristos: nu avem altă doctrină decât aceea pe care Biserica o propovăduieşte tuturor credincioşilor săi. Singurul lucru particular pe care îl avem este un spirit propriu, caracteristic pentru Opus Dei, adică un mod concret de a trăi Evanghelia, sfinţindu-ne în lume şi făcând apostolat prin profesie.

De aici reiese clar că toţi membrii Opus Dei au aceeaşi libertate ca şi restul catolicilor pentru a-şi forma, neîngrădiţi, opiniile şi pentru a acţiona în consecinţă. De aceea, Opus Dei ca atare nu trebuie, nici nu poate exprima o opinie proprie şi nici nu şi-o poate forma. Dacă este vorba de o chestiune în legătură cu o doctrină definită de către Biserică, opinia fiecăruia dintre membrii Lucrării va fi aceasta. Dacă este vorba însă de o chestiune asupra căreia Magisteriul – Papa şi episcopii – nu s-a pronunţat, fiecare dintre membrii Opus Dei va avea opinia care i se pare mai bună şi şi-o va apăra liber, acţionând în consecinţă.

Cu alte cuvinte, principiul care determină atitudinea directorilor Opus Dei în acest domeniu este respectul pentru libertatea de opţiune în problemele lumeşti. Adică ceva foarte diferit de abstenţionism, căci înseamnă să îşi pună fiecare membru în faţa propriilor sale responsabilităţi, invitându-l să şi le asume conform conştiinţei lui, acţionând în libertate. De aceea, este nepotrivit să ne referim la Opus Dei când se vorbeşte de partide, grupări sau tendinţe politice sau, în general, de sarcini şi întreprinderi omeneşti; mai mult chiar, este nedrept şi aproape calomnios, căci poate induce eroarea de a se conchide, în mod fals, că membrii Lucrării au vreo ideologie, mentalitate sau interes lumesc comun.

Membrii sunt bineînţeles catolici, şi catolici care încearcă să fie consecvenţi cu credinţa lor. Pot fi calificaţi ca atare, dacă se doreşte, dar ţinând efectiv seama de faptul că a fi catolic nu înseamnă să creezi grupări, nici măcar în domeniul cultural şi ideologic şi, cu atât mult, în cel politic. De la începuturile Lucrării şi nu numai de la Conciliu încoace, s-a încercat să se practice un catolicism deschis, care apără libertatea legitimă a conştiinţei, constând în a trata cu caritate fraternă toţi oamenii, fie că sunt catolici, fie că nu sunt, şi a colabora cu toţi, împărtăşind diferitele pasiuni nobile care mişcă omenirea.

Să luăm un exemplu. În problema rasială din Statele Unite fiecare dintre membrii Lucrării va avea în vedere învăţăturile clare ale doctrinei creştine despre egalitatea tuturor oamenilor şi despre inechitatea oricărei discriminări. De asemenea, va cunoaşte şi va avea în vedere indicaţiile concrete ale episcopilor americani în legătură cu această problemă. Prin urmare, va apăra drepturile legitime ale tuturor cetăţenilor şi va combate orice situaţie sau proiect de discriminare. În plus, va ţine seama de faptul că, pentru un creştin, nu este suficient să respecte drepturile semenilor, ci trebuie să vadă în aceştia nişte fraţi cărora le datorăm o dragoste sinceră şi un sprijin dezinteresat.

În formarea pe care o acordă Opus Dei membrilor săi, se va insista asupra acestor idei mai mult în propria ţară decât în altele, unde această problemă concretă nu există sau este mai puţin urgentă. Ceea ce nu va face niciodată Opus Dei este să dicteze şi nici măcar să sugereze, o soluţie concretă pentru o anumită problemă. Decizia de a susţine un proiect de lege sau altul, de a se afilia la o asociaţie sau alta – sau la niciuna -, de a participa sau nu la o anume manifestaţie, este ceva ce va hotărî fiecare membru. Şi, de fapt, se vede pretutindeni că membrii nu acţionează în bloc, ci în virtutea unui pluralism logic.

Aceste criterii în sine explică faptul că atâţia spanioli membri ai Opus Dei sunt favorabili proiectului de lege a libertăţii religioase în ţara lor, aşa cum a fost redactată recent. Este vorba, de bună seamă, de o opţiune personală, după cum tot personală este şi opinia celor care critică acest proiect. Dar toţi au învăţat de la spiritul Opus Dei să iubească libertatea şi să-i înţeleagă pe cei care aparţin altor credinţe. Opus Dei este prima dintre asociaţiile catolice care, începând din 1950, cu autorizare de la Sfântul Scaun, admite drept colaboratori oameni care nu sunt catolici şi chiar care nu sunt creştini, fără nicio discriminare, îndrăgindu-i pe toţi.

Am avut ocazia, Moseniore, să vă ascult răspunsurile la întrebările pe care v-au fost puse dintr-un public de peste două mii de persoane, reunite acum un an şi jumătate la Pamplona. Aţi insistat atunci asupra necesităţii ca toţi catolicii să se comporte ca nişte cetăţeni responsabili şi liberi, şi care „să nu trăiască din a fi catolici”. Ce importanţă şi ce proiecţie daţi acestei idei?

Niciodată n-a încetat să mă supere atitudinea celui care face din a se numi catolic o profesiune, ca şi aceea a celor care vor să tăgăduiască principiul responsabilităţii personale, pe care se întemeiază întreaga morală creştină. Spiritul Lucrării şi cel al membrilor ei este acela de a sluji Biserica, precum şi toate fiinţele, fără a se folosi de Biserică. Mă bucur când orice credincios catolic îl poartă pe Cristos nu în nume, ci în felul lui de a se purta, dovedind cu adevărat că duce o viaţă creştină. Îmi repugnă clericalismul şi înţeleg că – alături de un anticlericalism rău - există şi un anticlericalism bun, care izvorăşte din dragoste pentru preoție şi care se împotriveşte ca simplul creştin sau preotul să se folosească de o misiune sacră în scopuri pământeşti.

Dar să nu credeţi că prin aceasta mă declar împotriva cuiva. Nu există în Lucrarea noastră nicio dorinţă exclusivistă, ci doar aceea de a colabora cu toţi cei care lucrează pentru Cristos şi cu toţi cei care, creştini sau nu, fac din viaţa lor o minunată realitate de slujire.

De altfel, importantă este nu numai proiecţia pe care am dat-o acestor idei, în special din 1928 încoace, ci şi aceea pe care o acordă Magisteriul Bisericii. Şi nu de multă vreme - cu o emoţie greu de explicat pentru bietul preot care sunt - Conciliul le-a amintit tuturor creştinilor, în Constituţia Dogmatică De Ecclesia, că trebuie să se simtă pe deplin cetăţeni ai oraşului pământesc, muncind în toate activităţile omeneşti, cu competenţă profesională şi cu dragoste faţă de toţi oamenii, căutând desăvârşirea creştină, pentru care sunt chemaţi prin simplul fapt de a fi primit Botezul.

Opus Dei ocupă un loc de prim plan în procesul modern de evoluţie a corpului laicilor; am dori, de aceea, să vă întrebăm, înainte de orice, care sunt, în opinia dumneavoastră, caracteristicile mai relevante ale acestui proces.

Am crezut întotdeauna că trăsătura fundamentală a procesului de evoluţie a comunităţii laicilor este conştientizarea demnităţii vocaţiei creştine. Chemarea Domnului, caracterul Botezului şi harul fac ca fiecare creştin să poată şi să trebuiască să întruchipeze pe deplin credinţa. Fiecare creştin trebuie să fie alter Christus, ipse Christus, un alt Cristos, însuşi Cristos, prezent printre oameni. Sfântul Părinte a spus-o limpede: „Este necesar să redăm întreaga sa însemnătate faptului de a fi primit sfântul Botez, adică de a fi fost altoiţi, prin acest sacrament, în Trupul mistic al lui Cristos, care este Biserica... A fi creştin, a fi primit Botezul, nu trebuie să fie considerat un fapt indiferent sau fără valoare, ci trebuie să marcheze adânc şi în chip fericit conştiinţa tuturor celor botezaţi” ¹.

Aceasta aduce cu sine o viziune mai profundă asupra Bisericii, ca fiind o comunitate alcătuită din toţi creştinii, astfel încât toţi suntem solidari având aceeaşi misiune, pe care fiecare trebuie să şi-o îndeplinească în acord cu circumstanţele sale personale. Graţie însufleţirii de la Duhul Sfânt, laicii sunt tot mai conştienţi că sunt Biserică şi că au o misiune specifică, sublimă şi necesară, căci a fost dorită de Dumnezeu. Ei ştiu că această misiune depinde de însăşi condiţia lor de creştini şi nu în mod necesar de un ordin al Ierarhiei, chiar dacă este evident că vor trebui s-o ducă la bun sfârşit în comuniune cu Ierarhia ecleziastică şi conform învăţăturilor Magisteriului: fără comuniunea cu Corpul episcopal şi cu conducătorul acestuia, Pontiful Roman, nu poate exista, pentru un catolic, comuniunea cu Cristos.

Modul specific în care laicii contribuie la sfinţirea şi la apostolatul Bisericii este acţiunea liberă şi responsabilă în mijlocul structurilor lumeşti, aducând acolo fermentul mesajului creştin. Mărturia vieţii creştine, cuvântul care iluminează în numele Domnului şi acţiunea responsabilă, în slujba semenilor, sunt tot atâtea manifestări ale acestei prezenţe prin care creştinul obişnuit îşi îndeplineşte misiunea divină, contribuind la rezolvarea problemelor comune.

De foarte mulţi ani, chiar de la data fondării Opus Dei, am tot meditat şi i-am făcut şi pe alţii să mediteze la cuvintele pe care ni le spune Sfântul Ioan: Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum ². Cristos, murind pe Cruce, atrage spre sine întreaga Creaţie şi, în numele lui, creştinii, lucrând în mijlocul lumii, trebuie să reconcilieze toate lucrurile cu Domnul, punându-l pe Cristos pe culmea tuturor activităţilor omeneşti.

Aş vrea să adaug că, împreună cu această conştientizare a laicilor, se produce o dezvoltare analoagă a sensibilităţii pastorilor. Îşi dau seama de specificul vocaţiei laicilor, ce trebuie să fie promovată şi însufleţită printr-o pastorală care să ducă la descoperirea, în mijlocul Poporului lui Dumnezeu, a carismei sfinţeniei şi apostolatului, în infinitele şi extrem de diferitele forme în care Domnul o acordă.

Această nouă pastorală, foarte exigentă, este însă, în opinia mea, absolut necesară. Cere darul supranatural al discernământului spiritului, sensibilitatea pentru lucrurile Domnului, umilinţa de a nu impune propriile preferinţe şi de a sluji pentru ceea ce Domnul sădeşte în suflete. Într-un cuvânt: dragostea pentru îndreptăţita libertate a fiilor lui Dumnezeu, care îl întâlnesc pe Cristos şi sunt purtători de Cristos, străbătând drumuri foarte deosebite între ele, dar toate în aceeaşi măsură divine.

Una dintre primejdiile cele mai mari care ameninţă astăzi Biserica ar putea fi chiar aceea de a nu recunoaşte aceste exigenţe divine ale libertăţii creştine şi, în virtutea unor înşelătoare raţiuni de eficienţă, să se pretindă impunerea unei uniformităţi creştinilor. La originea acestei atitudini există ceva nu numai drept, ci şi lăudabil: dorinţa ca Biserica să dea o astfel de mărturie încât să impresioneze lumea modernă. Mi-e tare teamă, totuşi, că drumul este greşit şi că duce, pe de o parte, la angajarea Ierarhiei în chestiuni lumeşti, căzând într-un clericalism diferit, dar la fel de nefast precum cel din secolele trecute; şi, pe de alta, la izolarea laicilor, a creştinilor obişnuiţi, de lumea în care trăiesc, pentru a-i transforma în purtători de cuvânt ai deciziilor sau ideilor concepute în afara acestei lumi.

Mi se pare că nouă, preoților, ni se cere umilinţa de a învăţa să nu fim la modă, de a fi cu adevărat slujitorii slujitorilor Domnului – amintindu-ne de acel strigăt al Botezătorului: illum oportet crescere, me autem minui, se cuvine ca El să crească şi eu să mă micşorez ³-, pentru ca laicii, creştinii obişnuiţi, să-l facă cunoscut pe Cristos în toate mediile societăţii. Misiunea de a răspândi doctrina, de a ajuta să se pătrundă în exigenţele personale şi sociale ale Evangheliei, de a discerne semnele timpului este şi va fi întotdeauna una din sarcinile fundamentale ale preotului. Însă orice activitate sacerdotală trebuie să fie dusă la bun sfârşit cu cel mai mare respect pentru îndreptăţita libertate de conştiinţă; fiecare om trebuie să răspundă liber Domnului. De altfel, orice catolic, pe lângă acest ajutor al preotului, are şi inteligenţa proprie dăruită de Dumnezeu, harul stării pentru a-şi continua misiunea specifică pe care a primit-o, ca om şi creştin.

Cine crede că, pentru ca vocea lui Cristos să se facă auzită în lumea de astăzi, clerul trebuie să vorbească sau să-și facă mereu simţită prezenţa, nu a înţeles încă bine demnitatea vocaţiei divine a tuturor şi a fiecăruia dintre creştini.

Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.