Tocmai aţi ascultat lectura solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură, care fac parte din Sfânta liturghie a celei de a XXI-a duminici după Rusalii. Faptul că aţi auzit Cuvântul Domnului vă introduce în atmosfera în care vor să fie cuprinse cuvintele pe care vi le adresez acum: cuvinte de preot, rostite în faţa unei mari familii de copii ai Domnului în Sfânta lui Biserică. Aşadar, cuvinte care doresc să fie supranaturale, să propovăduiască măreţia lui Dumnezeu şi a milostivirii sale faţă de oameni: cuvinte care să vă pregătească pentru impresionanta Euharistie pe care o celebrăm astăzi în campusul Universităţii din Navarra.

Reflectaţi câteva clipe la ceea ce v-am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului, acest mister al credinţei care cuprinde în sine toate misterele Creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi transcendentă pe care noi, oamenii, prin harul Domnului, o putem îndeplini în această viaţă: a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înseamnă, într-un anume sens, să ne desprindem de legăturile cu pământul şi cu timpul, pentru a fi deja cu Domnul în Cer, unde însuşi Cristos ne va şterge lacrimile şi unde nu vor exista nici moarte, nici plânsete, nici strigăte de istovire, pentru că lumea veche se va fi terminat ¹.

Însă acest adevăr atât de alinător şi de profund, această semnificaţie escatologică a Euharistiei, cum o denumesc de obicei teologii, ar putea fi prost înţelese: aşa s-a întâmplat întotdeauna când s-a dorit să se prezinte existenţa creştină ca ceva doar spiritual – vreau să spun care ţine de spiritualism –, propriu oamenilor puri, extraordinari, care nu se amestecă cu lucrurile de dispreţuit de pe lumea asta sau, cel mult, care le tolerează ca pe ceva alăturat în mod necesar spiritului, câtă vreme trăim aici.

Când lucrurile se văd astfel, biserica devine prin antonomasie locul vieţii creştine; şi atunci a fi creştin înseamnă să te duci la biserică, să participi la ceremoniile sacre, să îţi însuşeşti o sociologie ecleziastică, într-un gen de lume segregată, care se prezintă pe sine ca anticamera cerului, pe când lumea obişnuită merge pe propriul său drum. Aşadar, doctrina Creştinismului, viaţa harului, ar trece parcă doar atingând uşor zbuciumatul mers înainte al istoriei omeneşti, dar fără a-l întâlni.

În această dimineaţă de octombrie, pregătindu-ne să celebrăm Sfânta Taină în amintirea Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului, răspundem cu un simplu nu acestei viziuni deformate a Creştinismului. Reflectaţi un moment în cadrul Euharistiei noastre, al Acţiunii noastre de Mulţumire: ne aflăm într-o biserică singulară; s-ar putea spune că naosul este campusul universitar, retablul – Biblioteca Universităţii –; mai departe, uneltele cu care se ridică noile edificii; iar sus, cerul din Navarra...

Nu vă confirmă această enumerare, într-un mod plastic şi de neuitat, că viaţa ordinară este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Copiii mei, acolo unde sunt fraţii voştri oamenii, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, iubirile voastre, acolo este locul întâlnirii voastre zilnice cu Cristos. Acolo, în mijlocul lucrurilor materiale de pe pământ, trebuie să ne sfinţim, slujindu-l pe Domnul şi pe toţi oamenii.