Lista numerelor

Aţi dori să ne explicaţi misiunea principală şi obiectivele Opus Dei? Pe ce precedente v-aţi fundamentat ideile despre această Asociaţie? Sau Opus Dei este ceva unic, cu totul nou în cadrul Bisericii şi al Creştinătăţii? Poate fi comparată cu ordinele religioase şi cu institutele seculare ori cu asociaţiile catolice de genul, de ex., celor numite Holy Name Society, Cavalerii lui Columb, Christopher Movement etcetera?

Opus Dei îşi propune să promoveze printre persoane din toate clasele societăţii dorinţa de perfecţiune creştină în mijlocul lumii. Cu alte cuvinte, Opus Dei îşi propune să ajute persoanele care trăiesc în societate – omul obişnuit, omul de pe stradă -, să ducă o viaţă cu desăvârşire creştină, fără să-şi schimbe traiul normal, nici munca de zi cu zi şi nici speranţele şi năzuinţele.

De aceea se poate spune, cu cuvintele pe care le-am scris acum mulţi ani, că Opus Dei este veche precum Evanghelia şi nouă precum Evanghelia. Aceasta înseamnă să li se amintească creştinilor cuvintele minunate din Geneză: Dumnezeu a creat omul ca să muncească. Să li se amintească de pilda lui Cristos, care şi-a petrecut aproape toată viaţa pământească muncind ca meşteşugar într-un sat. Munca nu este doar una din cele mai nobile valori umane şi mijlocul prin care oamenii trebuie să contribuie la progresul societăţii, ci este şi cale de sfinţire.

Cu ce alte organizaţii am putea compara Opus Dei? Nu este uşor să găsim un răspuns, căci, încercând să comparăm între ele organizaţii care urmăresc ţeluri spirituale, riscăm să rămânem la trăsături externe sau la denumiri juridice, uitând ceea ce este cel mai important: spiritul care dă viaţă şi raţiune de a fi oricărei lucrări.

Mă voi mulţumi să spun că, având în vedere cele menţionate de dumneavoastră, Opus Dei este foarte departe de ordinele religioase şi de institutele seculare şi mai aproape de instituţii ca Holy Name Society.

Opus Dei este o organizaţie internaţională de laici, din care fac parte şi preoţi seculari (o minoritate redusă în comparaţie cu numărul total al membrilor). Membrii săi sunt persoane care trăiesc în societate, unde îşi exercită profesia sau meseria. Ei nu apelează la Opus Dei pentru a-şi abandona munca, ci dimpotrivă, pentru a afla un ajutor spiritual spre a-şi sfinţi munca lor obişnuită, transformând-o totodată într-un mijloc de a se sfinţi pe sine sau de a-i ajuta pe ceilalţi să se sfinţească. Ei nu-şi schimbă starea – continuă să fie celibatari, căsătoriţi, văduvi sau preoţi -, ci încearcă să-l slujească pe Domnul şi să-şi ajute semenii din propria lor condiţie. Opus Dei nu este interesată de voturi şi promisiuni; ceea ce le cere membrilor săi este ca, în pofida neajunsurilor şi greşelilor proprii oricărei vieţi, să se străduiască să practice virtuţile omeneşti şi creştine, ştiind că sunt fii ai lui Dumnezeu.

Dacă ar fi să facem o comparaţie, modalitatea cea mai uşoară de a înţelege Opus Dei este să ne gândim la viaţa primilor creştini. Aceştia îşi trăiau plenar vocaţia creştină; căutau cu hotărâre perfecţiunea pentru care erau meniţi prin actul, simplu şi sublim, al Botezului. Nu se deosebeau ca înfăţişare de ceilalţi cetăţeni. Membrii Opus Dei sunt persoane normale; fac o muncă obişnuită; trăiesc în mijlocul lumii în calitatea pe care o au: aceea de cetăţeni creştini care doresc să răspundă, în întregime, exigenţelor credinţei lor.

Ştim că fac parte din Opus Dei bărbaţi şi femei de orice condiţie socială, celibatari sau căsătoriţi. Care este deci elementul comun ce caracterizează vocaţia pentru Lucrare? Ce angajamente îşi asumă fiecare membru pentru a realiza scopurile Opus Dei?

Vă voi spune în câteva cuvinte: să caute sfinţenia în mijlocul lumii, în stradă. Cine primeşte de la Dumnezeu vocaţia specifică pentru Opus Dei ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască în starea lui obişnuită, în exercitarea muncii lui, manuale sau intelectuale. Am spus ştie că trebuie să afle sfinţenia şi s-o trăiască, pentru că nu este vorba de a accepta un simplu postulat teoretic, ci de a-l transpune zi de zi, în viaţa obişnuită.

A dori să afli sfinţenia – în ciuda greşelilor şi defectelor personale, care vor dura toată viaţa – înseamnă să te străduieşti, prin harul Domnului, să trăieşti caritatea, care este plenitudinea legii şi legătura desăvârșirii. Caritatea nu este ceva abstract; înseamnă dăruire reală şi totală în slujba Domnului şi a tuturor oamenilor; a acelui Dumnezeu care ne vorbeşte în liniştea rugăciunii şi în rumoarea lumii; a acelor oameni a căror existenţă se întretaie cu a noastră.

Trăind caritatea - Iubirea - se trăiesc toate virtuţile omeneşti şi supranaturale ale creştinului, care formează o unitate şi care nu pot fi reduse la enumerări exhaustive. Caritatea cere imperios să se trăiască dreptatea, solidaritatea, responsabilitatea familială şi socială, sărăcia, bucuria, castitatea, prietenia...

Se vede imediat că practicarea acestor virtuţi duce la apostolat. Mai mult: este chiar apostolat. Pentru că, încercând să trăiască astfel în mijlocul muncii zilnice, creştinul devine prin purtarea lui exemplu bun, mărturie, ajutor concret şi eficace, învăţând să urmeze paşii lui Cristos care coepit facere et docere, a început să facă şi să înveţe ⁵, adăugând exemplului cuvântul. De aceea, încă de acum patruzeci de ani, am numit această muncă apostolat de prietenie şi de încredințare.

Toţi membrii Opus Dei simt această dorinţă înflăcărată de sfinţenie şi apostolat. De aceea nu există în Lucrare grade sau categorii de membri. Ceea ce există este o pluralitate de situaţii personale – situaţia pe care fiecare o are în lume – la care se adaptează aceeaşi unică vocaţie specifică şi divină: chemarea de a se dărui, de a se strădui, liber şi responsabil, să îndeplinească voia Domnului, manifestată pentru fiecare dintre noi.

Cum puteţi vedea, fenomenul pastoral al Opus Dei ia naştere de jos, adică din viaţa obişnuită a creştinului care trăieşte şi lucrează alături de ceilalţi oameni. Nu se înscrie pe linia unei laicizări - desacralizări - a vieţii monahale sau religioase; nu este ultimul stadiu al apropierii călugărilor de lume.

Cel care primeşte vocaţia Opus Dei capătă o nouă viziune a lucrurilor din jurul lui: noi lămuriri în relaţiile sale sociale, în profesie, în preocupări, în tristeţile şi bucuriile sale. Dar nicio clipă nu încetează să trăiască în mijlocul a toate acestea; şi nu se cuvine absolut deloc să vorbim de adaptarea la lumea sau la societatea modernă: nimeni nu se adaptează la ceea ce are, fiindu-i propriu; în ceea ce se are ca ceva propriu, se trăieşte. Vocaţia primită este aidoma celei născute în sufletul acelor pescari, ţărani, negustori ori soldaţi care, stând în preajma lui Isus Cristos în Galileea, îl auzeau cum spunea: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este ⁶.

Repet că această perfecţiune – pe care o urmăresc membrii Opus Dei – este pur şi simplu perfecţiunea proprie a creştinului: cu alte cuvinte, aceea la atingerea căreia este chemat orice creştin şi care presupune trăirea deplină a exigenţelor credinţei. Nu ne interesează perfecţiunea evanghelică, aceasta fiind considerată a fi proprie călugărilor şi unor instituţii asimilate acestora; şi cu atât mai puţin ne interesează aşa numita viaţă de perfecţiune evanghelică, aceasta referindu-se, conform canoanelor ecleziastice, la statutul de călugăr.

Drumul vocaţiei călugărești mi se pare binecuvântat şi necesar în Biserică, iar cel care nu l-ar considera astfel n-ar fi pătruns de spiritul Lucrării. Dar acest drum nu este al meu, nici al membrilor Opus Dei. Se poate spune că, venind la Opus Dei, toţi membrii şi fiecare în parte au pus condiţia explicită de a nu-şi schimba starea. Caracteristica specifică nouă este aceea de a sfinţi propria stare în lume, fiecare dintre membri sfinţindu-se în locul întâlnirii sale cu Cristos: acesta este angajamentul asumat de fiecare membru, pentru a realiza ţelurile Opus Dei.

Scuzaţi-mă că insist la această temă: din scrisorile care sosesc la redacţie ştim că unele mame cu familie numeroasă se plâng, văzându-se reduse la rolul de a aduce copii pe lume şi simt o foarte mare insatisfacţie, deoarece nu se pot dedica altor domenii: muncă profesională, acces la cultură, proiecţie socială... Ce sfaturi aţi da acestor persoane?

Hai să vedem: ce altceva înseamnă proiecţia socială decât a se dărui semenilor, cu abnegaţie şi dorinţă de a-i sluji şi a contribui eficient la binele tuturor? Munca femeii în cămin nu numai că este în sine o funcţie socială, ci poate fi cu uşurinţă funcţia socială cu cea mai mare proiecţie.

Imaginaţi-vă că această familie este numeroasă: atunci munca mamei poate fi comparată – şi în multe cazuri câştigă prin comparaţie – cu aceea a educatorilor şi formatorilor profesionali. Un profesor reuşeşte să formeze mai mult sau mai puţin temeinic, poate de-a lungul întregii vieţi, cam patruzeci de băieţi sau fete. O mamă îşi poate forma copiii în profunzime, în aspectele esenţiale şi poate face din ei, la rândul său, alţi formatori, astfel încât se creează un lanţ neîntrerupt de responsabilităţi şi de calităţi.

Şi în această privinţă este uşor să te laşi ademenit de criterii pur cantitative şi să-ţi spui: este de preferat munca unui profesor, care vede cum i se perindă la cursuri mii de persoane sau a unui scriitor, care se adresează miilor de cititori. Bun, dar câţi oameni formează cu adevărat acest profesor sau acest scriitor? O mamă are în grijă trei, cinci, zece sau mai mulţi copii şi poate face din ei o adevărată operă de artă, o minune de educaţie, de echilibru, de înţelegere, de spirit creştin al vieţii, astfel încât să fie fericiţi şi să ajungă realmente folositori semenilor.

Pe de altă parte, este firesc ca băieţii şi fetele să ajute la treburile casei: o mamă care ştie să-şi pregătească aşa cum se cuvine copiii poate reuşi acest lucru şi, astfel, poate dispune de diverse ocazii, precum şi de un timp care – bine întrebuinţat - îi permite să-şi cultive pasiunile şi talentele personale, îmbogăţindu-şi cultura. Din fericire, nu lipsesc astăzi mijloacele tehnice care, aşa cum ştiţi foarte bine, economisesc multă muncă, dacă sunt mânuite corect şi se profită la maximum de ajutorul lor. În această privinţă, ca şi în toate celelalte, sunt determinante condiţiile personale: există femei care au o maşină de spălat de ultim model şi zăbovesc mai mult până să spele – şi o fac mai prost – decât atunci când spălau cu mâna. Instrumentele sunt utile numai când ştii să le foloseşti.

Ştiu că multe femei căsătorite şi cu destui copii, care se ocupă cu multă destoinicie de cămin şi, pe deasupra, mai şi găsesc timp pentru a colabora la diverse lucrări apostolice, cum făceau acei soţi din prima perioadă a creştinismului: Aquila şi Priscila. Amândoi munceau în casa şi în meseria lor şi, în plus, au fost excelenţi colaboratori ai Sfântului Paul: cu cuvântul şi cu exemplul lor l-au adus pe Apolo, care a devenit apoi un mare predicator al Bisericii pe cale de a se înfiripa, la credinţa lui Isus Cristos. Cum am mai spus, o bună parte din limitări pot fi depăşite, dacă se doreşte cu adevărat, fără să se renunţe la îndeplinirea vreunei îndatoriri. În realitate, există timp pentru multe lucruri: pentru a se ocupa de cămin cu simţ profesional, pentru a se dărui neîncetat semenilor, pentru a-şi îmbogăţi propria cultură şi a o îmbogăţi pe aceea a altora, pentru a realiza nenumărate activităţi eficiente.

Atunci vi se pare important să fie educaţi copiii, de mici, în spiritul pietăţii? Credeţi că în familie trebuie să se facă unele acte de pietate?

Consider că acesta este tocmai drumul cel mai bun pentru a asigura copiilor o formare creştină autentică. Sfânta Scriptură ne vorbeşte de acele familii ale primilor creştini – Biserica domestică spune Sfântul Paul ⁸ -, cărora lumina Evangheliei le dădea un nou impuls şi o nouă viaţă.

În toate mediile creştine se ştie, din experienţă, ce rezultate bune dă această iniţiere naturală şi supranaturală în viaţa de evlavie, făurită la căldura căminului. Copilul învaţă să-l aşeze pe Domnul în prima linie a afecțiunilor lui fundamentale; învaţă să-l trateze pe Domnul ca Tată, iar pe Fecioara Maria ca Mamă; învaţă să se roage, urmând exemplul părinţilor. Când se înţelege acest lucru, se înţelege marea sarcină apostolică pe care o pot îndeplini părinţii şi cum sunt ei obligaţi să fie evlavioşi în mod sincer, pentru a le putea transmite – mai curând decât să-i înveţe - această pietate copiilor.

Mijloacele? Există practici ale pietăţii – puţine, scurte şi obişnuite – la care s-a apelat mereu în familiile creştine şi înţeleg că sunt minunate: binecuvântarea mesei, rugăciunea rozariului cu toţii laolaltă – deşi sunt unii, în vremea noastră, care atacă această extrem de solidă devoţiune pentru Sfânta Maria -, apoi rugăciunile personale la trezire şi la culcare. Este vorba de obiceiuri diferite, după loc; dar cred că întotdeauna trebuie să se îndeplinească un act de pietate de către toţi membrii familiei, împreună, în mod simplu şi firesc, fără bigotism.

Astfel, vom reuşi ca Domnul să nu fie considerat un străin pe care te duci să-l vezi o dată pe săptămână, duminica, la biserică, ci să fie văzut şi tratat aşa cum este în realitate: în mijlocul căminului fiindcă, aşa cum a spus Cristos: unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor ⁹.

O spun cu gratitudine şi cu mândrie de fiu şi mă rog mai departe – dimineaţa şi seara, şi cu voce tare – recitând rugăciunile învăţate în copilărie, de la mama. Mă poartă la Domnul, mă fac să simt dragostea cu care m-au învăţat să fac primii paşi de creştin; şi, oferindu-i Domnului ziua care începe sau mulţumindu-i pentru cea care se sfârşeşte, îl rog să le dăruiască fericirea gloriei sale celor pe care îi iubesc în deosebi şi, apoi, să ne ţină uniţi pe vecie în cer.