Lista numerelor

Nu vorbesc despre idealuri imaginare. Mă refer la o realitate foarte concretă, de importanţă capitală, capabilă să schimbe mediul cel mai păgân şi mai ostil şi să îl facă potrivit exigenţelor divine, aşa cum s-a întâmplat în acea primă perioadă a epocii mântuirii noastre. Ascultaţi aceste cuvinte ale unui autor anonim din acele timpuri, care rezumă astfel măreţia chemării noastre: Creştinii sunt pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup. Trăiesc în lume, dar nu sunt lumeşti, aşa cum sufletul este în trup, dar nu este trupesc. Trăiesc în toate popoarele, aşa cum sufletul este în toate părţile trupului. Acţionează prin viaţa lor interioară, fără să se facă observaţi, aşa cum sufletul acţionează prin esenţa sa... Trăiesc ca nişte pelerini printre lucrurile trecătoare, în speranţa veşniciei cerurilor, la fel cum sufletul nemuritor trăieşte într-un înveliş muritor. Se înmulţesc de la o zi la alta sub persecuţii, la fel cum sufletul se înfrumuseţează mortificându-se... Şi nu le este permis creştinilor să-şi abandoneze misiunea în lume, la fel cum sufletului nu îi este permis să se separe voluntar de trup¹⁷.

De aceea am greşi drumul dacă nu ne-ar păsa de străduinţele temporale: acolo vă aşteaptă, de asemenea, Domnul; fiţi siguri că, prin intermediul împrejurărilor din viaţa obişnuită, comandate sau permise de providenţă în înţelepciunea sa infinită, noi, oamenii, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Nu vom atinge acest scop dacă nu ne vom strădui să terminăm cu bine însărcinarea noastră; dacă nu perseverăm în strădania muncii începute cu speranţă omenească şi supranaturală; dacă nu ne facem meseria la fel ca cei mai buni şi, dacă este posibil – cred că, dacă vrei cu adevărat, va fi aşa – mai bine decât cei mai buni, pentru că vom folosi toate mijloacele omeneşti onorabile şi mijloacele spirituale necesare, pentru a-i oferi Domnului nostru o muncă desăvârşită, făcută ca un filigran perfect.

Pedagogie divină

Să nu urăşti duşmanul, să nu răspunzi la rău cu rău, să renunţi la răzbunare, să ierţi fără ranchiună erau considerate atunci – şi, de asemenea, acum, să nu ne minţim – un comportament insolit, destul de eroic, ieşit din comun. Până aici ajunge meschinăria creaturilor. Isus Cristos, care a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii şi vrea să îi asocieze pe creştini la lucrarea sa răscumpărătoare, a vrut să-i înveţe pe discipolii săi – pe tine şi pe mine – o caritate mare, sinceră, mai nobilă şi mai curajoasă: trebuie să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Doar astfel, imitând – în limita propriei grosolănii personale – modalităţile divine, vom reuşi să ne deschidem inima noastră pentru toţi oamenii, să iubim într-un mod mai înalt, în întregime nou.

Cât de bine au pus în practică primii creştini această caritate arzătoare, care depăşea cu mult culmile simplei solidarităţi umane sau ale caracterului bun. Se iubeau între ei, cu duioşie şi cu putere, din inima lui Cristos. Un scriitor al secolului al II-lea, Tertulian, ne-a transmis comentariul păgânilor, mişcaţi la vederea comportamentului credincioşilor de atunci, atât de plin de atracţie supranaturală şi umană: Priviţi cât de mult se iubesc¹¹, repetau.

Dacă îţi dai seama că tu, acum sau în atâtea lucruri mărunte ale zilei, nu meriţi această laudă; că inima ta nu reacţionează aşa cum ar trebui în faţa cerinţelor divine, gândeşte-te de asemenea că pentru tine a venit momentul de a te îndrepta. Răspunde invitaţiei sfântului Paul: Să facem bine tuturor, dar mai ales celor de o credinţă cu noi¹², care aparţin aceleiaşi familii, trupului mistic al lui Cristos.

În Faptele Apostolilor se povesteşte o scenă care pe mine mă încântă, pentru că redă un exemplu clar, mereu actual: Erau stăruitori la învăţătura apostolilor şi unirea frăţească, la ruperea pâinii şi la rugăciuni¹¹. Este o adnotare insistentă, în relatarea vieţii primilor adepţi ai lui Cristos: Toţi într-un cuget stăruiau în rugăciune¹². Şi când Petru este închis pentru că predica cu îndrăzneală adevărul, hotărăsc să se roage. Biserica se ruga necontenit lui Dumnezeu pentru el¹³.

Rugăciunea era atunci, ca şi azi, unica armă, mijlocul cel mai puternic pentru a învinge în bătăliile luptei interioare: Suferă vreunul dintre voi? Să se roage¹⁴. Şi sfântul Paul rezumă: Rugaţi-vă neîncetat¹⁵, nu încetaţi niciodată să imploraţi.

Acum este potrivit să ne aducem aminte şi să ne gândim la un episod, care arată concludent acea minunată vigoare apostolică a primilor creştini. Nu trecuse un sfert de secol de când Isus se înălţase la ceruri, şi deja în multe oraşe şi sate ajunsese faima lui. În Efes, ajunge un bărbat, pe nume Apolo, om îndemânatic la cuvânt şi tare în Scripturi. Acesta era instruit în calea Domnului şi cu înflăcărare de suflet vorbea şi învăţa fără greş cele privitoare la Isus, deşi nu cunoştea decât botezul lui Ioan³⁶.

În mintea acestui om pătrunsese deja lumina lui Cristos: auzise vorbindu-se despre el şi îl vestea altora. Dar încă îi mai rămăsese puţin din drum de făcut, pentru a se informa mai mult, a pătrunde totalitatea credinţei şi a-l iubi mai mult pe Domnul. Ascultă cuvintele lui o pereche căsătorită, Acvila şi Priscilla, amândoi creştini, şi nu rămân inactivi şi indiferenţi. Nu se gândesc: acesta deja ştie destule, nimeni nu ne pune să îi dăm lecţii. Cum erau suflete cu o autentică preocupare apostolică, se apropie de Apolo, îl luară cu ei şi-i explicară mai amănunţit calea Domnului³⁷.

Să privim, de asemenea, comportamentul sfântului Paul. Ţinut prizonier pentru că propovăduia învăţătura lui Cristos, nu pierde nicio ocazie de a răspândi evanghelia. În faţa lui Festus şi a lui Agripa, nu ezită să declare: Cu ajutorul primit de la Dumnezeu, până în ziua de azi stau ca martor pentru mici şi mari, fără să predic nimic în afara celor ce Profeţii şi Moise au spus că se vor înfăptui, că Isus Cristos va pătimi, că el cel dintâi va învia din morţi şi va vesti lumina, atât acestui popor, cât şi păgânilor³⁸.

Apostolul nu tace, nu îşi ascunde credinţa, nici activitatea sa de apostol, care a motivat ura celor care îl persecutau: continuă să vestească mântuirea tuturor oamenilor. Şi, cu îndrăzneală minunată, îi ripostează lui Agripa: Crezi în profeţi, Agripa, Măria ta? Crezi, o ştiu³⁹. Când Agripa comentează: Mai că mă îndupleci să mă fac creştin. Paul răspunse: Să dea Dumnezeu ca, fie curând, fie târziu, nu numai tu, dar şi toţi cei care mă ascultă astăzi, să deveniţi astfel ca şi mine, în afară de aceste lanţuri⁴⁰.