Pedagogie divină

Să nu urăşti duşmanul, să nu răspunzi la rău cu rău, să renunţi la răzbunare, să ierţi fără ranchiună erau considerate atunci – şi, de asemenea, acum, să nu ne minţim – un comportament insolit, destul de eroic, ieşit din comun. Până aici ajunge meschinăria creaturilor. Isus Cristos, care a venit să-i mântuiască pe toţi oamenii şi vrea să îi asocieze pe creştini la lucrarea sa răscumpărătoare, a vrut să-i înveţe pe discipolii săi – pe tine şi pe mine – o caritate mare, sinceră, mai nobilă şi mai curajoasă: trebuie să ne iubim reciproc aşa cum Cristos ne iubeşte pe fiecare dintre noi. Doar astfel, imitând – în limita propriei grosolănii personale – modalităţile divine, vom reuşi să ne deschidem inima noastră pentru toţi oamenii, să iubim într-un mod mai înalt, în întregime nou.

Cât de bine au pus în practică primii creştini această caritate arzătoare, care depăşea cu mult culmile simplei solidarităţi umane sau ale caracterului bun. Se iubeau între ei, cu duioşie şi cu putere, din inima lui Cristos. Un scriitor al secolului al II-lea, Tertulian, ne-a transmis comentariul păgânilor, mişcaţi la vederea comportamentului credincioşilor de atunci, atât de plin de atracţie supranaturală şi umană: Priviţi cât de mult se iubesc¹¹, repetau.

Dacă îţi dai seama că tu, acum sau în atâtea lucruri mărunte ale zilei, nu meriţi această laudă; că inima ta nu reacţionează aşa cum ar trebui în faţa cerinţelor divine, gândeşte-te de asemenea că pentru tine a venit momentul de a te îndrepta. Răspunde invitaţiei sfântului Paul: Să facem bine tuturor, dar mai ales celor de o credinţă cu noi¹², care aparţin aceleiaşi familii, trupului mistic al lui Cristos.