Caritatea nu o construim noi; ne invadează prin harul lui Dumnezeu: pentru că el ne-a iubit pe noi mai întâi¹⁸. Este bine să ne pătrundem profund cu acest adevăr minunat: Dacă putem să îl iubim pe Dumnezeu, este pentru că am fost mai întâi iubiţi de Dumnezeu¹⁹. Tu şi eu suntem în stare să iradiem dragoste către cei care ne înconjoară, pentru că ne-am născut pentru credinţă, din dragostea Tatălui. Cereţi cu insistenţă Domnului această comoară, această virtute supranaturală a carităţii, pentru a o practica până la ultimul detaliu.

De multe ori, noi, creştinii, nu am ştiut să răspundem acestui dar; uneori, l-am subapreciat, ca şi cum s-ar fi limitat la o pomană, fără suflet, rece; sau l-am redus la un comportament de bunăvoinţă mai mult sau mai puţin formală. A exprimat bine această deviaţie remarca resemnată a unei bolnave: aici mă tratează cu caritate, dar mama mea mă îngrijea cu duioşie. Dragostea care se naşte din inima lui Cristos nu poate să lase loc acestui gen de diferenţe.

Ca să ne intre bine în cap acest adevăr, într-un mod ilustrativ, am predicat în mii de ocazii faptul că noi nu avem o inimă pentru a-l iubi pe Dumnezeu, şi o alta pentru a iubi creaturile: această biată inimă a noastră, din carne, iubeşte cu o duioşie umană care, dacă este unită cu dragostea lui Cristos este, de asemenea, supranaturală. Aceasta, şi nu alta, este caritatea pe care trebuie să o cultivăm în suflet, cea care ne va face să descoperim în ceilalţi imaginea Domnului nostru.